Intoleranţa de stat împotriva cetăţenilor - aventuri cu România în Europa

Ce moment mai potrivit să vorbeşti despre multiculturalism şi europenizare decît la capătul unei campanii electorale prezidenţiale care a opus două modele politice: primul s-a bazat pe afişarea unei românităţi rîncede, slinoase, intolerante, celălalt – pe acceptarea diferenţelor, pe valorizarea deschiderii culturale trăite, experimentate, şi nu numai afirmate retoric. Harta electorală a României, după victoria lui Klaus Iohannis – sas luteran –, ne transmite că românii pot trăi la răstimpuri democraţia ca pe o terapie, ca pe o dorinţă de exorcizare a unei afecţiuni pe care o constatăm de 25 de ani: suferim de un soi de tulburare bipolară, iar o atare boală nu se vindecă de la sine, e nevoie de tratament şi de timp. Îndrăznesc să sper că votul de duminică, 16 noiembrie 2014, ne poate oferi perspectiva unei măcar parţiale vindecări, venită exact din zonele istoric vorbind mai tolerante, mai civilizate: Transilvania şi diaspora.

Trecutul arată însă că travaliul e lung şi dificil. Şi niciodată pînă acum ireversibil în rezultatele sale. Există, în mare, două modele concurente ale modernităţii româneşti în anevoiosul ei proces de modernizare început spre jumătatea secolului al XIX-lea, care schiţează o suferinţă cronică a identităţii noastre. Pe de o parte, tentaţia Occidentului, valorile Europei, deschiderea, diversitatea culturală, lingvistică, toleranţa religioasă, pe care încercau să le introducă intelectualii reformatori deja prin anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea, iar pe de alta, ortodoxismul à outrance, naţionalismul exacerbat, dispreţul şi neîncrederea faţă de străini, opacitatea faţă de reformă.

Geniul bun, geniul rău  

Dacă e să vedem cum şi unde s-au manifestat aceste modele, ajungem la concluzia uşor alarmantă că, cel puţin la începuturile procesului de modernizare, ele au fost încarnate adesea de personaje care au jucat, rînd pe rînd, dedublîndu-se, ambele roluri. Confuzia identitară a fost cu atît mai amplă şi mai adîncă, iar panteonul mitologiei naţionaliste româneşti s-a populat progresiv cu personaje altminteri respectabile, şcolite, convinse, cel puţin la nivel discursiv, de nevoia unei racordări la valorile modernităţii occidentale, dar furate, pe de altă parte, de fascinaţia agresivităţii, pe alocuri sîngeroasă, dramatică, iacobină. Corespondenţa paşoptiştilor – oameni mai lucizi şi mai conştienţi de fracturile interioare ale unei naţiuni încă nenăscute şi deja în conflict cu ea însăşi – vorbeşte necontenit despre această neîncetată pendulare a discursului revoluţionar. E memorabilă o scrisoare a lui Rosetti, din 10 aprilie 1850, adresată de la Paris lui Ion Ghica – conflictul dintre viziunile celor doi, primul cu viziuni socialiste, al doilea cu un proiect liberal doctrinar, mai adaptat contextului acelor ani, era deja notoriu –, unde, după un sănătos obicei pe care opoziţia îl păstrează pînă în zilele noastre, paşoptiştii în exil îşi dispută o putere politică pe care nu o au: „Ascultă, frate Ioane. Nu-mi place aroganţa, dar nici modestia cea făţarnică şi de aceea te aplaud cînd zici c-ai voi ca Rumânia să fie guvernată de oameni ca tine (...) Bănuiesc că ai un spirit revoluţionar şi o natură reacţionară, şi de va fi aşa, cred că în ziua în care spiritul tău va birui, vei deveni un geniu, un fel de Danton şi încă un Danton al unei naţii tinere în anul 1850. Iar în ziua ce inima îţi va birui mintea, vei deveni un geniu al răului, un fel de Guizot; şi cred că pe cît vei fi în această luptă, paralizîndu-se puterile, vei cădea în mediocritate şi te vei pierde.“ Analiza lui Rosetti e remarcabilă nu pentru că, aparent, polemizează cu amicul său, botezat în această epistolă „concetăţean“, ci pentru că face, în fapt, un portret exact al unei societăţi bipolare, sfîşiate de interiorităţi contrarii, care o obosesc înainte de vreme. Societatea românească nu-şi poate consuma liniştită dilemele, pentru simplul motiv că acestea capătă, în simptomatologia autohtonă, proporţiile unor fracturi structurale, paralizante. Şi cum şi le-ar putea consuma cînd, cam la aceeaşi dată, alt confrate al celor doi, Nicolae Bălcescu, democrat afirmat şi spirit lucid, autor al unui Manual al bunului român redactat în spirit tocquevillian, scrie în Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 următoarea frază greu de înţeles: „Horia apucă securea şi, înmuind-o în sînge unguresc şi nemţesc, scrise cu ea drepturile naţiunii române şi programul politic şi social al revoluţiilor ei viitoare.“

Agitaţia intelectuală care se manifestă în jurul lui 1848 exprimă, în forma sa iniţială, suferinţa fondatoare a unei naţiuni care se configurează, paradoxal, atît prin modelul proiecţiilor mesianic-mitologizante, generatoare mai apoi de xenofobie, intoleranţă, extremism de diverse tipuri (etnic, religios, politic etc.), cît şi prin cel reformator, prudent, al democraţiei capacitare, uşor temătoare în faţa „tiraniei numărului“. Rezultatul e o stare cronică de rău istoric, un disconfort vizibil în fragilitatea proiectelor politice ori a construcţiilor instituţionale de atunci şi de acum, în precaritatea democraţiei ori a societăţii civile.

Democraţia ignorată de establishement

Intoleranţa, obtuzitatea, fundamentalismul religios, ura faţă de străini, autoglorificarea nu sînt numai simptome ale postcomunismului. Evident că porţia consistentă de totalitarism înghiţită pe nemestecate, de două, chiar trei generaţii, nu a stimulat în nici un fel crearea unei stări sociale democratice – care include, evident, toleranţă, deschidere, amenitate. Problema apare însă deja în interiorul generaţiei paşoptiste şi devine temă recurentă, fiecare generaţie se confruntă, într-un fel sau altul, cu ea.  

La ea se adaugă o serie întreagă de factori agravanţi: sărăcia, lipsa de proiecţii, o endemică impredictibilitate care naşte încremenire. Cînd singura certitudine rămasă e aceea că nu poţi construi nimic pe fundamentul de azi pentru că mîine el s-ar putea răsturna, reacţia imediată e suspendarea acţiunii, imobilismul, frica: terenul cel mai fertil pentru naţionalism, ură, dispreţ, violenţă. Nu sîntem, nici în acest caz, singuri – exemplul Ungariei la graniţa de Vest e cît se poate de grăitor –, de altfel, excepţionalismul românesc e fratele bun al naţionalismului. Războaie născute din intoleranţă şi respingerea diversităţii etnice ori religioase au fost deja prea multe, fie şi numai în ultimii 25 de ani, şi tot aproape de graniţele noastre.

Proiectul european nu a reuşit încă să facă dovada unei capacităţi reale de a aborda convingător dilema naţionalism vs diversitate, deşi este probabil singurul în măsură să încerce. Mai mult decît atît, în urmă cu aproape doi ani, Anglia şi Germania declamau, pe cele mai înalte voci, eşecul multiculturalismului asumat politic. Nici măcar acest episod nu este primul de acest fel. Timpul istoric ne joacă feste sinistre: plus ça change, plus c’est la même chose. În urmă cu o sută de ani, declanşarea Primului Război Mondial transmitea, în modul cel mai sîngeros şi autodistructiv cu putinţă, un mesaj asemănător.  

Secolul al XIX-lea a inventat proiecţia scindată a statului-naţiune, din dubla perspectivă etnică şi civică. Primul Război Mondial a încercat să răspundă, într-un fel, acestui nou capitol, în faţa muribundului Imperiu chezaro-crăiesc. Europa de azi, mai cu seamă în partea de Centru şi de Est, se luptă încă cu modelul de urmat, la care se adaugă consecinţele unui alt tip de dominaţie, aceea totalitară. Localismele, patriotismele locale pot fi interpretate ca forme de răspuns şi nu reprezintă, în sine, riscuri, decît atunci cînd semnalele transmise sînt ignorate de establishement.

În ce măsură însă discursul naţionalist, xenofob, care proliferează de-a lungul şi de-a latul Europei, astăzi, poate fi privit ca un déjà-vu? Şi în ce fel trebuie el abordat? Dacă e adevărat că tradiţia românească în materie e, din nefericire, extrem de bogată, atunci care ar fi, dacă există măcar cîteva dintre posibilele premise de lucru? Una dintre soluţiile posibile e consolidarea unei relaţii contractuale stabile, predictibile, dintre stat şi cetăţenii săi. Un parteneriat neviciat de emoţii, de suspecte mîndrii etnice, de pomeni electorale, de coabitări promiscue între Biserică şi Stat, de caracatiţe mafiote expandate transpartinic. Votul de duminică indică voinţa unei majorităţi a electoratului de a începe, în sfîrşit, această construcţie. Există, aşadar, acordul clar exprimat al primei părţi contractante. Răspunsul celeilalte rămîne însă problematic.

Raluca Alexandrescu este lector dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, specializată în istoria ideilor politice şi istoria intelectuală a secolului al XIX-lea. 

Foto: L. Muntean