Începuturile liberalismului ce-am pus noi și ce-am luat de la alții

Originile liberalismului românesc merg împreună cu modernizarea și cu intrarea progresivă în limbajul politic a conceptului de democrație, și se pot regăsi în primele proiecte de reformă scrise de boieri luminați, de intelectuali autodidacți și, mai tîrziu, de generația pașoptistă, prima formată, în mod programatic, în școlile din Occident. 

Referința liberală în gîndirea politică românească este așadar, în mod firesc, sinonimă cu cea occidentală. Nu numai pentru că modernitatea liberală este ea însăși constructul intelectual al primului val al modernității occidentale de secol XVII și apoi a secolului al XVIII-lea, ci și pentru că sursa transferului cultural se găsește indicată în mod clar de autorii vremii, începînd cu generația lui Dinicu Golescu. De aceea, liberalismul originar, cel care precedă instalarea discursului național, se plasează în mod paradoxal mai aproape de sursele intelectuale clasice decît liberalismul național și instituționalizat partinic al celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. În același timp, acesta din urmă pare să răspundă mai bine imperativelor pragmatice ale momentului, mai cu seamă după Unirea de la 1859, cînd modernizarea statului, tot după model francez (mai precis după modelul Napoleon III), se confruntă cu necesitatea asimilării unui bagaj consistent de concepte și construcții acumulate în deceniile pre- și postrevoluționare. Se pot așadar distinge, grosso modo, trei etape în configurarea originilor gîndirii liberale românești.

Din prima etapă au rămas anumite repere intelectuale: referința la literatura clasică liberală a secolului al XVII-lea, dar și cea la teoriile iluministe ale dreptului natural, fără a neglija o anumită racordare la bibliografia contemporană a proiectelor de reformă din anii ’20 și ’30 ai secolului al XIX-lea. Liberalismul își face atunci intrarea în scenă prin cîteva personaje și texte. Unele vor deveni vizibile mult mai tîrziu, redescoperite în manuscris de generațiile ulterioare, cum este cazul lui Ionică Tăutu, unul din puținii autori de scrieri politice care nu numai că-și propune să construiască o „știință politică autentică“, dar are și încercări de reconstituire a parcursului bibliografic obligatoriu pentru un asemenea demers. Grație lui și cîtorva altora (Iordache și Dinicu Golescu, Simeon Marcovici), aventura liberală și reformatoare în gîndirea politică românească începe să se problematizeze: descoperind, în primă instanță, distanțele de acoperit, dar indicînd și sursele de inspirație pentru ca traseul să devină, dacă nu mai dificil, măcar bine orientat. De la ei se poate afla că liberalismul românesc începe prin a reflecta la buna guvernare prin individ și aspirația lui spre libertate, prin drepturile naturale (proprietate, egalitate, fericire), iar sursele de inspirație ale acestor idei sînt Descartes, Locke, Montesquieu, Leibniz, Rousseau. În anii cînd își publica și Barbu Mumuleanu Caracterurile (1825) – unde observa că ceea ce lipsește românilor sînt „filosofia și științele“ –, apetitul pentru lectură și instrucție crește, în raport cu deceniile precedente. Evident că nu numai marea filosofie și marea literatură sînt cerute: librarul bucureștean Carcalechi observă, tot la 1825, că publicul e amator de literatură ușoară, mai ales în greacă sau franceză, și că solicitările „patrioților“ pentru texte în română se fac mult mai rar auzite. Cînd vine vorba însă de știință politică și de proiecte – liberale – de reformă, problema este dublă: cultivarea și conservarea referințelor occidentale concomitent cu nevoia de inventare a unui limbaj care să denumească, în românește, elementele fundamentale ale democrației liberale. În această primă etapă, liberalismul este creator de limbaj în aceeași măsură în care este creator de concept și, mai tîrziu, de instituții.

A doua etapă începe cu migrația studențească și confruntarea cu modelul occidental din sursă directă, cam cu 15 ani înainte de 1848. Referințele clasice nu dispar, dar sînt dublate de altele, care vin mai ales din zona liberalismului de tip profetic, cum îi spunea Paul Bénichou, întreținut de marii istorici creatori de paradigmă istoriografică republicană, cum sînt Jules Michelet sau Edgar Quinet (dar și cu inspirație herderiană la bază). Ei vor rămîne referința primară a majorității liberalilor care contribuie apoi la punerea în operă a statului modern român, cum sînt Kogălniceanu, Bălcescu sau chiar Rosetti, în ciuda „derapajului radical“ de mai tîrziu. Or, contactul cu o nouă istorie care pune în scenă recuzita completă a imaginarului republican francez (poporul, națiunea, simbolurile, miturile fondatoare) generează în gîndirea liberală din jurul momentului 1848 o conjuncție problematică: cum se împacă universalismul referințelor liberale occidentale de la acea dată cu particularismele naționale? Și cum se armonizează particularismele naționale cu modelul istoriografic importat din amfiteatrele de la Collège de France? Cum se integrează reperele doctrinare liberale, preluate din gîndirea occidentală, cu imperativele tot mai stringente ale Națiunii, devenită, în spațiul unei decade, actorul principal al discursului politic? Ion Ghica, adesea vocea lucidă a generației sale, scria la 1850 că „sentimentul național a divizat popoarele și a compromis fericirea și liniștea Europei pentru multă vreme“.

Ghica dorea de fapt să atragă atenția asupra unui risc: acela de a pierde din vedere substanța doctrinară a liberalismului de reprezentare, consubstanțial revoluțiilor de la 1848, înlocuind-o cu un concept pe cît de unificator și indispensabil în coerența democrațiilor moderne – cum este Națiunea –, pe atît de versatil și ușor de deturnat. Pentru liberalismul românesc dinainte de partide, a fost de altminteri și semnalul unei parțiale despărțiri de nucleul dur al liberalismului clasic occidental și de adaptare progresivă la un context autohton, prin crearea unei doctrine hibride și greu de gestionat, anume național-liberalismul (sau liberalismul național). Dezvoltarea ulterioară a urmat opțiunea doctrinară al cărei impuls inițial fusese o complicată și ambiguă întîlnire între nevoia obiectivă de legitimitate națională suverană, descoperirea istoriei ca manieră de instrumentalizare a trecutului și pasiunea revoluționară. Ambiguitatea procesului de cristalizare a doctrinei național-liberale explică, la nivel discursiv, și multiplele dezertări, reveniri, pendulări între conservatori și liberali care trezesc observatorului neavertizat inevitabila impresie a inconsistenței. Or, traseismul politic, fenomen incontestabil în acea perioadă – și chiar explicabil în cazul unui sistem de partide care de-abia se punea în mișcare și ale cărui repere erau ele însele într-o transformare continuă –, nu explică întru totul mobilitatea actorilor, mai cu seamă a celor cu greutate și vizibili: C.A. Rosetti, G. Panu, D.A. Sturdza nu sînt pur și simplu oportuniști, ci devin un fel de consecințe vivante involuntare ale ambiguității doctrinare fondatoare.

Etapa a treia, aceea a partidului instituționalizat, produce uneori texte de clarificare, deși nu excelează prin consistența dezbaterii doctrinare. Contribuțiile juristului liberal craiovean Emanoil Quinezu sînt printre cele mai instruite și mai sistematice. Sînt citați Laboulaye sau Tocqueville, alături de Montesquieu și chiar Benjamin Constant. Altele, cum sînt de pildă cele ale profesorului ieșean și deputat liberal Miltiade Tzony (din partida antibrătienistă și antiregalistă), sînt mai mult compilații de sloganuri cu tentă populistă: „Nimic nu e mai presus și mai definitiv decît acțiunile poporului, pentru popor“. În aceeași perioadă, un alt tip de problematică se impune: discuția despre definirea egalității. Dacă, din perspectiva libertății individuale, lucrurile se clarificaseră din 1856, odată cu promulgarea legii pentru dezrobirea romilor, problema egalității a suferit din pricina deja evocatei ambiguități: egalitatea democratică și/sau egalitatea națională (cu referire directă la problema cetățeniei neacordate evreilor, de exemplu).

Momentul 1848 pusese bazele modernizării, prin introducere pe scenă a actorilor acesteia. Însă crease și premisele ambiguității doctrinare fondatoare, care se regăsește mai tîrziu nu numai în discurs, dar și în acțiunea politică. Caracterul „lichid“ al liberalismului autohton (pentru a împrumuta o sintagmă utilizată în cazul modernității de Zygmunt Bauman) și al sistemului de partide în anii de constituire se explică, cel puțin în anumite cazuri, printr-o lipsă de adecvare al cărei ecou se regăsește fie în certuri răsunătoare, în plecări cu ușa trîntită de la un partid la altul, în polemici sîngeroase prin Parlament. Odată cu aceasta însă, Constituția din 1866 aduce în scenă o nouă etapă administrativă o nouă instituție, despre care un apărător francez al monarhiei constituționale ca soluție pentru Moldo-Valahia, Louis de Nalèche, scrisese încă din 1856 că va acționa ca element „activ prin excelență, reunind liberalismul cu energia, inteligența cu inițiativa“. Proiecție poate prea optimistă, dar care anunța cîteva decenii de modernizare a statului și a societății românești. 

Raluca Alexandrescu  este conferențiar univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.