Greierele sobru și furnica hedonistă, sau despre noul clivaj Nord/Sud

„Designed in the Mediterranean, enjoyed all around the world”, spune un slogan lansat în urmă cu aproximativ un an de un important producător/distribuitor de haine prêt-à-porter. Hainele devin, în această accepție, numai un pretext ori o manieră de a avea acces la un mod de viață, la un univers care integrează și promite celei/celui care le cumpără nu numai calitatea materialelor sau croiala potrivită, ci o experiență imersivă totală, care-ți procură bucurie, o stare de bine. E o strategie de marketing în mod vizibil din ce în ce mai frecventată de o categorie vastă de producători de bunuri și de furnizori de servicii care vînd visul mediteraneean sau visul Sudului mîngîiat de soare, de valuri, de nisip, populat de oameni frumoși și sănătoși (vezi dieta mediteraneeană), echipați fizic și psihic să trăiască „bine”, „autentic”, profitînd de „bucuriile simple ale vieții”, toate dozate atent pentru un raport echilibrat între exotismul accesibil și familiaritatea liniștitoare. Capacitatea de a te îngriji și de a te ocupa de tine într-un mod care permite descoperirea sinelui într-o baie de autenticitate și de „dezvoltare personală” pe care numai Sudul le cunoaște e astăzi, probabil, una din cele mai vîndute imagini în oceanul de rețete care ne propun ameliorarea cotidianului, altfel desfigurat de muncă depersonalizată și alienantă.

Cu toate acestea, nu mai departe de 2015, aceeași Mediterană, Grecia în mod special, făcea obiectul unui vast proiect de anatemizare și demonizare colectivă. Criza datoriilor era transformată la acea dată într-un prilej numai bun pentru a alimenta discursul xenofob și naționalist al unor partide din țări „dezvoltate” ale UE, Olanda sau Germania: grecii erau poporul indolent și risipitor care nu știe decît să lenevească la soare și să danseze sirtaki, cărat în spate de Nordul muncitor, precaut și auster. Același Nord care invada, vară de vară, plajele însorite ale Greciei, servit impecabil de localnici altminteri „iresponsabili” sau „indolenți”.

Clivajul Nord/Sud a fost mai mereu legat de dialectica fascinație/dispreț atît de vizibilă în aceste două tablouri. Pandemia a accentuat fascinația, odată cu o preferință asumată pentru un soi de hedonism post-romantic care recuperează multe din tablourile și narațiunile deja vehiculate de creatorii conceptului de autenticitate de inspirație „sudică” la începutul secolului al XIX-lea. Atunci, ca și acum, exotismul și orientalismul erau ingrediente ale unei narațiuni care exalta virtuțile particularismului, construind în același timp imaginea idilică a unei vieți simple, dar cu atît mai valoroase, găsite în spații ale Sudului, imaginar sau real. Era o reacție la raționalismul clasicist, dar și o manieră de integrare a unor spații de care Europa devenea conștientă în alt mod, geografic, politic, cultural, și pe care le include în mai multe tipuri de narațiuni. 

Construcția noului Sud așa cum o vedem de cîțiva ani are de-a face, probabil, cu nevoia socială și culturală, presantă în zilele noastre, de a fi diferit, distinct, autentic, văzută într-o mare măsură ca o reacție la presiunea uniformizatoare a societății de consum sau a construcției raționaliste și depersonalizante a statului birocratic modern. Pe de altă parte, ea coexistă, într-un mod paradoxal, ca mai totdeauna, cu nevoia de a fi la fel cu alții, de conformitate cu un model – cel mediteraneean, în speța evocată mai sus –, văzut el însuși ca o modalitate de a lupta cu cenușiul modernității globalizate tîrzii sau cu alte frici declanșate de dezumanizarea care ar fi produsă de hipertehnologizare, de capitalismul de supraveghere etc. Precum odinioară occidentalii pierduți în contemplarea ușor temătoare a farmecului Orientului, cetățenii „societății singularităților” (cum o numește sociologul și politologul german Andreas Reckwitz într-un volum apărut în 2017) sînt învățați să-și dorească un mod de viață cu toate beneficiile dulcii vieți mediteraneene în varianta ei aseptizată, curățată de reziduurile nedorite. Toate agrementate cu refuzul retoric al eurocentrismului sau occidentalocentrismului, prezente în același timp în chiar urzeala narațiunii livrate consumatorului, ca orice exotism ambalat și monetizat. 

În ultimii 10-15 ani s-a avansat și ipoteza vetusteții clivajului Nord-Sud, odată cu deplasarea centrilor de greutate politici, economici și culturali și cu depășirea paradigmelor orientaliste, colonialiste și de Război Rece (care suprapune, potrivit unor analize, clivajul Orient/Occident sau Est/Vest cu cel Nord/Sud). Dialectica Nord/Sud este, pe de altă parte, constitutivă modernității, mai cu seamă în sensul unei narațiuni construite în acest sens. Face parte din retorica raționalistă a statului modern, conturată în secolul al XIX-lea și descrisă în subtilitățile ei paradoxale de Max Weber, la începutul secolului XX. Exaltarea raționalizării de masă, a uniformității sociale și a gesturilor politice sau culturale devine componenta fundamentală a unei ordini industriale făcute posibilă tocmai prin repetitivitatea gesturilor, prin hiperspecializarea rolurilor. Cultul muncii, al sacrificiului pentru colectivitate, etica sobrietății, ca să folosim un buzz-word de sezon (că este spiritul capitalismului sau duhul încarnat al societății comuniste) devin progresiv sinonime cu dezvoltarea și, implicit, cu Nordul, contrapus ca model de urmat în raport cu Orientul, la începutul secolului al XIX-lea (paradigma civilizație/barbarie, sau Ariel/Caliban), apoi cu Sudul generic (coloniile în nevoie de modernizare), pentru a ajunge, după al doilea război mondial, la retorica postcolonială a tiermondismului: țări dezvoltate vs țări în curs de dezvoltare. 

În viziunea politologilor, formalizarea discursivă a clivajului Nord/Sud este datată precis: o regăsim într-un raport redactat în 1980 de cancelarul german Willy Brandt, președintele Comisiei Independente pentru Problemele Dezvoltării Internaționale, care a publicat la acea dată raportul „Nord/Sud: un program de supraviețuire”. Apariția acestei expresii este concomitentă cu generalizarea utilizării termenului de „globalizare”. Cu expresia „Nord/Sud”, termenii spațiali înlocuiesc termenii temporali care însoțesc un proces de tranziție (cum ar fi dezvoltat/subdezvoltat), deveniți deja la acea vreme nefrecventabili. Cronologia este, evident, convențională: în mod limpede, clivajul Nord/Sud nu este un fenomen specific sfîrșitului de secol XX, ci însoțește, într-o formă sau alta, temporală și/sau spațială, un parcurs mult mai vechi.

Există, pe de altă, parte viziunea istorico-geografică a duratei lungi, pornind chiar de la vechile reprezentări în cinci zone ale lui Parmenide, în secolul V î.Chr.: o zonă toridă în centru, încadrată de două zone temperate, ele însele înconjurate de două zone de gheață. În această reprezentare, Nordul este deja în vîrf, cei din Nord au capul în sus, grație „antipozilor”, teorie abandonată total de-abia spre jumătatea secolului al XVII-lea. Ceea ce rămîne în hărți este totuși orientarea punctelor cardinale, care nu au fost niciodată puse sub semnul întrebării.

Componentele spațiale ale clivajului Nord/Sud au fost întregite de cele „psihologice”, concretizate în efortul de a stabili o legătură între climate și temperamentul indivizilor și popoarelor, cu mult înainte de faimoasa teorie a climatelor inclusă în 1748 de Montesquieu în Spiritul legilor. La exotismul ironic al autorului Scrisorilor persane se adaugă apoi proiectul politic de amploare al lui Napoleon, de cucerire și unificare a Sudului. Îl evocă Wolf Lepenies discutînd despre puterea în Mediterana și visul francez pentru o altă Europă (Die Macht am Mittelmeer. Französische Träume von einem anderen Europa, Carl Hanser Verlag, 2016) și citînd un fragment din memorii: „Unul dintre cele mai mari gînduri ale mele a fost aglomerarea, concentrarea acelorași popoare geografice pe care revoluțiile și politica le-au dizolvat și fragmentat. M-am simțit demn de această glorie. […] Tot sudul Europei ar fi fost plin de localități, vederi, opinii, sentimente și interese. În această situație, toată greutatea Nordului nu ar mai fi contat”.

Modernitatea industrială și rațională a secolului al XIX-lea introduce componenta valorizantă a civilizației „Nordului”: mai bogat, mai disciplinat, mai educat. Paradigma lui Ariel și Caliban este treptat înlocuită de cea a Greierului și Furnicii, pe care am văzut-o cu toții în desfășurare în cazul crizei economice grecești din 2015. „Trîntorii și risipitorii” meridionali salvați de „harnicii și economii” nordici sînt însă acum, iarăși, istorie. Omenirea traumatizată de proximitatea palpabilă a morții în vremea pandemiei se întoarce, măcar pentru o clipă, la „bucuria de a trăi”.

Spre deosebire de alte curente la modă la începutul secolului nostru, promovate intens în mass-media și în producții de televiziune, construite pe căutare și, în cazul fericit, descoperire de sine prin experiențe exotice totale, depeizante, Sudul propus azi nu solicită nici un mare efort bugetar și nici un excesiv efort de imaginație sau de relocalizare: rețeta fericirii este în același timp transformatoare, dar austeră. Autenticitatea nu presupune mari sacrificii, iar „societatea singularităților” se regăsește în noul Pămînt al Făgăduinței: diferită, dar nu brutală, accesibilă, dar nu mizeră, simplă, dar nu banală.

Raluca Alexandrescu este conferențiar abilitat la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Difficiles modernités. Rythmes et régimes conceptuels de la démocratie dans la pensée politique roumaine au XIXe siècle, Editura Universității din București, 2015.