De cînd vrem (sau ştim) să fim solidari?

Publicat în Dilema Veche nr. 674 din 19-25 ianuarie 2017
De cînd vrem (sau ştim) să fim solidari? jpeg

„Sîntem fratrii, iar nu partide; partide am fi cînd am avea fiecare în mînă cîte o idee puternică“, îi scria Ion Ghica lui C.A. Rosetti într-o scrisoare din 14 iulie 1850. Solidaritatea în acțiune îi făcuse pe pașoptiști să creeze guvernul provizoriu, dar lipsa solidarității în idei – potrivit remarcii caustice făcute de viitorul prim-ministru – făcea dificilă coagularea unor grupări politice viabile care să conceapă un proiect durabil, coerent, după eșecul momentului iunie 1848. La data redactării scrisorii, Principatele mai au de așteptat nouă ani pînă la unirea din 24 ianuarie 1859 (de a cărei aniversare, iată, ne despart puține zile), act de solidaritate politică de a cărei construcție s-au ocupat reprezentanții generației de la 1848. Închegarea unei culturi politice moderne era încă un proiect, iar sensul frazei lui Ghica ne indică, de fapt, care era stadiul atins de cultura politică a societății românești la jumătatea veacului al XIX-lea și ne poate servi drept indicator al unei stări de eternă reîntoarcere într-un punct al dezbaterii niciodată închis.

Solidaritatea este îndeobște identificată cu diverse direcții și forme de agregare ale coeziunii sociale și este evocată alături de concepte înrudite, cum ar fi cel de egalitate. Fraternitatea e mai degrabă revoluționară, irațională, e generată de tumultul lui 1789. Ea precedă și anunță într-un fel solidaritatea – mai degrabă rațională, contractuală –, dar nu presupune conceptualizare și nici negociere. „Frățietatea“ se „simte“, dar nu adaugă nimic dezbaterii, în vreme ce solidaritatea civică se învață și se cultivă – cam aceasta era și concluzia de etapă sugerată de Ghica în scrisoarea către Rosetti. Între cele două concepte – în formele evocate mai sus – stă un travaliu doctrinar de mai bine de o sută de ani. Începînd de la faimoasa lucrare a lui Émile Durkheim publicată în primă ediție la 1893, De la division du travail social, solidaritatea este legată de o anumită formă de coalizare socială. Sociologul francez distingea două mari tipuri de solidaritate, mecanică și organică, pe care le punea de la bun început în raport cu două forme diferite de exercitare a dreptului, anume represiv și restitutiv.

Solidaritatea mecanică se asocia mai degrabă cu o formă primitivă a agregării sociale, unde coeziunea se produce în mod automat prin asumarea, de pildă, a legăturilor de rudenie. Cu alte cuvinte, la acest nivel solidaritatea se produce printr-o identificare a proximității ori a similitudinii formale, iar modul de reglementare a raporturilor izvorîte din exercitarea acestui tip de solidaritate se contura, în mod inevitabil, într-un sistem de drept represiv (societățile patriarhale).

Solidaritatea organică decurgea, potrivit aceleiași clasificări, din aplicarea unei forme mai evoluate de asociere și care presupunea o coeziune selectivă, pe baza afinităților sociale (în cazul lui Durkheim, punctul fundamental de pornire era diviziunea socială a muncii). În acest caz, maniera de reglementare a raporturilor de solidaritate devine restitutivă, pentru că se bazează pe sisteme de drept care evoluează din zona cutumiară și tradițională spre asimilarea rațională a unor principii de reciprocitate și pe internalizarea unor norme sociale și politice generale.

Distincțiile operate de Durkheim la sfîrșitul secolului al XIX-lea încercau să răspundă, de fapt, la o întrebare veche cît politica: ce-i determină pe oameni să stea împreună? Ce îi poate ține adunați într-o formă de asociere nu numai nonconflictuală, dar într-una care să genereze grupuri solidare – în jurul unui interes, în jurul unei valori, al unei idei? Întrebarea e, de altfel, cît se poate de actuală, cu cît trăim, se pare, în vremurile noastre, o nouă criză a rațiunii în politică și cu ceea ce se numește astăzi tot mai mult „decuplarea elitelor de societate“. În secolul al XIX-lea, „puterea socială“ devenea vizibilă, începea să acționeze în moduri dintre cele mai surprinzătoare și violente și își cerea drepturile în virtutea unei „pasiuni democratice“, cum o numea Tocqueville, a unei aplecări „naturale“ către egalitate. Comunitățile omenești, spunea el, nu sînt rodul exclusiv al unor reglementări raționale, ci se găsesc reunite în virtutea unor legături dintre cele mai diverse: familie, micile comunități rurale, unde solidaritățile, bazîndu-se pe proximitate, sînt dintre cele mai constrîngătoare, și de-abia mai apoi comunitățile mari, moderne. Devine cu atît mai importantă definirea unor legături – solidarități – de tip civic.

Raționalizarea pasiunilor sociale și a solidarităților politice a devenit astfel unul din punctele importante ale teoriei politice. Este și acum, dacă observăm cît de multe semne de întrebare se strîng în jurul direcției democrațiilor liberale, al ideii de justă reprezentare a minorităților în raport cu majoritățile și al insatisfacției tot mai generalizate în raport cu eficacitatea democrațiilor. Există o percepție din ce în ce mai împărtășită deopotrivă de majorități și de minorități privind incapacitatea cronică a regimurilor politice de a traduce mulțumitor în politici expresia preferințelor diverselor grupuri sociale. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este însă în ce măsură solidaritățile care animă aceste grupuri reușesc să se exprime, la rîndul lor, eficient.

Teoriile democrației discută despre o legătură argumentată și direct proporțională între capacitatea indivizilor de a identifica și adopta soluții în grupuri constituite pe baza deliberării. Cu cît cultura politică a unei societăți este mai solidă, cu atît capacitatea deliberativă, procedurală, este mai pregnantă. Invers, cu cît societățile sînt mai apropiate de modelul patriarhal, cu atît indivizii sau grupurile de indivizi din interiorul acestora vor avea dificultăți mai mari în a identifica și consolida solidarități, altele decît cele „mecanice“ sau – folosind un alt termen utilizat astăzi pînă la saturație – „tradiționale“.

Astfel, solidaritățile politice moderne ar trebui să reprezinte o tehnică de reducere a asperităților inerente, de punere într-un acord relativ a preferințelor individuale sau de grup, structurate în funcție de intensitatea acestora, dar conservînd pluralismul, diferențele. Sau, făcînd apel la formula lui Hannah Arendt, ele ar fi un proces de organizare a celor „absolut diferiți ținînd cont de relativa lor egalitate și împotriva relativelor lor diferențe“.

Observația lui Arendt trimite discuția despre solidaritatea modernă într-un alt punct: ea s-a născut din răspunsul unei societăți din ce în ce mai expuse la exhibarea unei violențe brute ca formă de existență a anumitor grupuri. Violența a devenit la un moment dat consubstanțială cu societatea modernă. Conflictul, opoziția, lupta unei clase împotriva celeilalte au generat și au potențat externalizarea și tehnologizarea conflictului.

Așadar, nu numai tipul de solidaritate existent într-o societate anume poate fi un indicator pentru cultura politică a societății respective, ci și modul și contextul în care principiul solidarității este evocat. Dacă el este utilizat pentru crearea unor identități cu potențial conflictual violent și în refuzul pluralismului – eliminarea, fizică sau simbolică, a unui grup social de către altul –, atunci el se plasează sub semnul patriarhalismului, al șovinismului și iese din sfera democratică. Deși aparent acest tip de solidaritate face apel la identificarea unor valori comune, el reușește să le pervertească, transformîndu-le în adevăruri unice și absolute. În loc să joace rolul de catalizator fertil, solidaritatea este folosită ca instrument al divizării: monedă curentă a autoritarismelor contemporane.

Sub noua zodie a terorismului cotidian, societățile actuale sînt prinse în capcana unei pendulări paradoxale între solidaritatea globalizată și impersonală (umanitară) și urgența resentimentului local, inamicul solidarității civice. 

Raluca Alexandrescu este conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât costă minivacanța de 1 Mai-Paște pe Valea Prahovei sau în stațiunea Padina-Peștera
În scurt timp începe minivacanța de 1 Mai-Paște (5 mai 2024), prilej de relaxare și călătorii. Două populare destinații sunt Valea Prahovei și stațiunea Padina-Peștera (Dâmbovița). Ofertele de cazare sunt multiple și variate.
image
Ce ascunde China în Wuhan. Misterele locului de unde a pornit pandemia, dezvăluite de un cunoscut vlogger român VIDEO
Cătălin Stănciulescu, vlogger-ul român devenit celebru pentru în peregrinările sale a făcut interviu cu fratele celebrului baron al drogurilor, Pablo Escobar, a vizitat Wuhan, locul din China de unde a pornit pandemia care a ucis zeci de milioane de oameni.
image
Zboruri din Sibiu, de la 200 de euro biletul. Care sunt destinațiile de vacanță
Se reiau cursele spre cinci destinații de vacanță din această vară, cu un total de zece frecvențe săptămânale, ce vor fi disponibile pentru rezervare la agențiile de turism cu care colaborează aeroportul din Sibiu.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.