Un caz de transfer: greierele din furnică

Aparent, e ușor să scrii despre prudență și fatalism în cultura politică de la noi, dacă ne situăm în tradiția mioritică obișnuită. Relația „de tip mioritic“ a românului cu timpul și experiențele variate ale acestui tip de trăire au devenit de mult sinonime cu atitudinea „românească“ în fața politicii, a acțiunii comunitare etc. Lipsa unui instinct al solidarității este adesea explicată, și ea, prin abandonul funciar, prin resemnarea oarbă. Lamento-ul perpetuu asupra condiției prezente mizerabile se suprapune îndeobște în discursul politic unei incapacități de proiecție, unei circumstanțialități găunoase ascunse, tocmai, sub umbrela confortabilă a „specificului național“.

Practicile politicii contemporane nu se regăsesc în acest tip de clișeu, la fel cum nu își află decît cu dificultate locul în fabula greierelui și furnicii, de la care începe discuția. Personajele lui La Fontaine opuneau două forme de relație în comunitate prezente frecvent în dezbaterea despre societatea politică vs societatea naturală: acumularea egoistă, dar laborioasă, în sensul etimologic, strădania obstinată și acaparantă a furnicii, pe de o parte, și vesela nepăsare inconștientă a greierului, ajuns la mila posacei furnici, incapabilă să empatizeze cu strădania nu mai puțin lipsită de merite a greierelui. Este aici nucleul unei dezbateri mult mai ample, care vizează modul cum se construiește mai eficient o comunitate omenească, păstrînd întotdeauna în vedere, cu toate acestea, ideea funciară a unei solidarități construite: solidaritate și înțelegere a unei funcționalități reglatoare a indivizilor în societatea oamenilor.

Nimic din aceste subiecte de dezbatere nu mai pare să reziste în discursul instituțional de azi: cînd perdeaua de fum a așa-zisului fatalism se ridică – rareori, ce‑i drept –, spectacolul apare cu totul diferit: pentru că nu de fatalism e vorba, cel puțin în politica românească de azi, ci mai degrabă de o muncă asiduă de acumulare prin jaf, combinată cu un soi de mizantropie patologică. Sociopatie, altfel spus. Politica și politicienii români dau semne tot mai concludente și mai certe că sînt selectați, formați din dubla perspectivă a setei oarbe pentru putere ori a venalității, pe de o parte, și a urii și disprețului neostoit față de oameni. Lucru cu atît mai îngrijorător cu cît ne apropiem cu pași repezi de momentul unei noi decizii electorale.

Politica modernă a pornit, ce-i drept, de la o constatare lucidă a problematicei naturi umane (Life is nasty, brutish and short, spunea într-o frază emblematică Thomas Hobbes), dar a încercat, cu obstinație de furnică, să construiască modalitățile optime pentru o încadrare rațională.

Cînd Machiavelli punea (cu un secol înainte de La Fontaine) bazele criteriilor moderne de așezare a politicii, un capitol din Principele – XVI, mai exact – era dedicat „Dărniciei și parcimoniei“. Cu spiritul paradoxal și provocator care-i este propriu, Machiavelli ajungea la concluzia că dărnicia este, oricum ai privi-o, o sursă de dezechilibru în societatea politică: „Așadar, pentru a nu trebui să-și jefuiască supușii, pentru a putea să se apere, pentru a nu ajunge sărac și disprețuit, pentru a nu fi nevoit să devină lacom, principele nu trebuie să fie nicidecum îngrijorat de faima lui de zgîrcit pe care și-ar face-o. Acesta este unul din viciile care-i îngăduie să domnească“ (Machiavelli, Principele, traducere de Nina Façon, revăzută de Monica Fekete, Humanitas, 2006, p. 171).

Buna guvernare este incompatibilă, spunea el, cu dărnicia înțeleasă ca risipă. Parcimonia, pe de altă parte, sau zgîrcenia, înțeleasă mai degrabă ca un soi de prudență în raport cu bunul public, permite principelui etalarea unui mod de guvernare deschis – în mod paradoxal – creșterii, expansiunii.

Politica românească nu e populată de ciobani mioritici, nici de furnici acre, dar industrioase și de greieri solari, inconștienți, dar creativi, ci mai degrabă de greieri posaci și ostili și de furnici trîndave. În majoritatea cazurilor, ceea ce oferă scena românească este o teribilă rețea de solidarități construite pe o competentă și asiduă spoliere, în mod necesar însoțită de o imaginativă eludare a legilor. E o politică făcută de barbari, pentru a parafraza o sintagmă care aparține unuia din politicienii momentului: ea coboară în adîncurile unor resorturi care țin, conform tuturor standardelor istorice sau culturale, de barbarie. Aceasta pentru că toate filtrele și plasele de siguranță construite de modernitatea politică sînt în mod consecvent distruse: legea este savant ocolită sau construită circumstanțial și personal, în pofida oricăror principii moderne de legislație; risipa și jaful, camuflate sub diverse eufemisme („greșeli materiale“, „erori de redactare“ etc.), devin principiu fundamental de guvernare. Nici măcar greierele și furnica nu mai sînt ce erau odată: asistăm, cotidian, la un transfer incomplet de atribute cu rezultate catastrofale.

Raluca Alexandrescu este conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității București.