O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Face parte democrația din referențialul „normalității“? Mai e oare folositor, plauzibil și admisibil, din perspectivă teoretică, să privim democrația ca pe un final obligatoriu al aventurii politice a umanității din ultima jumătate a mileniului trecut? A avansa ipoteza caracterului ei inevitabil, irepresibil, așa cum au făcut-o mulți filosofi, politicieni și istorici luați prin surprindere de căderea Zidului Berlinului în 1989 și de demantelarea Uniunii Sovietice în 1991, a fost un act de extremă imprudență epistemologică: acolo unde, în 1990, The Scorpions cîntau, entuziaști, dar prudenți, „vîntul schimbării“ (Wind of Change), profesori la universități de Ivy League din Statele Unite sau de la École des Hautes Études de la Paris proclamau sfîrșitul istoriei și ireversibilitatea democrației, reduplicînd optimismul lui Alexis de Tocqueville fără să-i rețină însă avertismentele, deopotrivă importante. A teoretiza caracterul „normal“ sau inevitabil al democrației poate lesne conduce, din perspectivă metodologică, în aceeași capcană în care apărătorii societății deschise i-au acuzat pe marii artizani de secol XIX ai gîndirii totalitare că au căzut, anume istoricismul.
Presupunînd, axiomatic, că societatea deschisă, democratică, este cadrul normal și inevitabil spre care se îndreaptă în mod natural umanitatea, cei mai înfocați apărători ai democrației devin neatenți, blocați într-o zonă de confort întreținută de iluzia unui deznodămînt pozitiv și obligatoriu care nu mai cheamă eforturi sau preocupări suplimentare, în afara unei acțiuni mecanice de mentenanță. Or, dezbaterile contemporane arată din ce în ce mai acut că democrația se află într-un impas major, nu numai tehnic, dar și filosofic.
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației, după sintagma lui Tzvetan Todorov, alături de celelalte amenințări structurale notate și analizate de mai toți teoreticienii: tirania majorității, oligarhia, cleptocrația, tehnocrația, absolutismul economic, sclavia modernă plasată sub argumentul sofistic al apărării libertății individuale etc.
Anevoioasa construcție a păcii: din societate pînă la națiuni
De la Montaigne încoace, „modernii“ se tot străduiesc să pună cap la cap proiecte, tratate, metode filosofice, juridice, economice sau sociale pentru a institui/asigura pacea, echivalentă cu protecția eficientă împotriva derapajelor despotice și, mai tîrziu, totalitare.
Dintre monștrii sacri ai istoriei teoriei democrației, nu există unul care să nu fi pornit în redactarea vastelor și laborioaselor hărți și manuale de utilizare a regimului democratic de la constatarea unei intolerabile stări de fapt, a unui prezent de nesuportat, de la injustiții, abuzuri, nedreptăți sau războaie petrecute sub ochii lor sau, de multe ori, suportate chiar de ei. Din refugiul relativ al statutului, averii și castelului său, Montaigne privește îngrozit ravagiile intoleranței religioase și ale războiului. Prietenul său pentru eternitate, La Boétie, scrisese una dintre cele mai puternice și perene pledoarii în favoarea democrației pe care modernitatea le cunoaște. Discursul asupra servituții voluntare ar trebui să figureze, alături de Eseul despre educație al mai longevivului său prieten castelan, în fiecare ghid al cetățeanului democratic în secolul XXI.
Sărind în timp cîteva zeci de ani, constatăm că primul mare jurist care reflectează în mod programatic, din noile perspective ale modernității, asupra Dreptului păcii și al războiului, pornește de la constatări și circumstanțe constrîngătoare nu numai din perspectiva tabloului general al Europei occidentale la începutul secolului al XVII-lea, ci și din aceea a experiențelor personale. Hugo Grotius se refugiază din calea războiului (care-l aruncă o perioadă în închisoare) din Olanda natală în Franța, unde publică într-un mediu mai tolerant și încă mai puțin expus cenzurii, la 1625, impresionantul tratat despre cauzele războiului și modalitățile nu atît de a-i pune capăt, ci de a-l face controlabil juridic. Pacea, echilibrul, justiția internă, libertatea cetățenilor într-un stat, toate valorile reunite și azi sub umbrela democrației sînt condiții fundamentale pentru obținerea unui statut reglementat al păcii între națiuni.
Cîțiva ani mai tîrziu, tot în exil, Thomas Hobbes își publică la Paris propriile idei despre asigurarea păcii, iar în urma unei revoluții care încheie unul dintre cele mai sîngeroase episoade din istoria modernității politice engleze, John Locke scrie, la sfîrșitul aceluiași secol, Scrisoarea despre toleranță.
Despre toleranță, umanitate și războaiele guvernanților împotriva propriilor cetățeni va fi vorba și în sutele de pagini publicate de Voltaire, care nu e neapărat adeptul democrației în accepția contemporană lui, dar este purtătorul valorilor care au contribuit la configurarea proiectului democratic modern. Mai toate scrierile lui politice (filosofice, cum le numește, în sens iluminist) sînt marcate într-un fel sau altul de contemplarea unor înfiorătoare episoade de abuz și crimă comise de autorități, adesea în numele unei religii autoproclamat pacificatoare: oameni nevinovați trimiși la eșafod de o Justiție strîmbă și părtinitoare (faimoasa afacere Calas), tineri de-abia ieșiți din adolescență torturați, decapitați și apoi arși pe rug din cauza unor așa-zise „acte de blasfemie“. Voltaire a tratat aceste cazuri extrem de personal, implicîndu-se public în apărarea celor condamnați pe nedrept, iar ca răspuns, alături de trupul cavalerului de La Barre, ultima persoană executată în Franța pentru „blasfemie“, a fost aruncat pe rug și un exemplar al Dicționarului filosofic.
Luciditatea necesară, dar deseori ratată, a proiectului democratic
Secolul al XIX-lea, apoi, este presărat cu scrieri, tratate, istorii, unele mai cunoscute, altele căzute repede în uitare, unele scoase din nou la lumină după zeci de ani, care caută soluțiile tehnice optime pentru organizarea unui regim politic construit pe fundamentele democrației. Ceea ce nu înseamnă neapărat că democrația devine deja o realitate palpabilă sau o stare a prezentului, ci mai degrabă că se deplasează din zona marilor construcții filosofice către marile șantiere ale ingineriei democratice, cum șade bine oricărui autor de secol XIX care se respectă. Marea referință a democrației moderne, tratatul în două volume al lui Alexis de Tocqueville despre Democrația în America (1835 și 1840), considerat ca actul de naștere al științei politice moderne, poate fi privit și ca o descriere a ceea ce a intrat în limbajul comun ca „visul american“. Adică opusul stării de veghe, al acțiunii concrete, generatoare de rezultate palpabile. Descriind mirajul american, Tocqueville a fixat standardele unui model, dar potențialul său de concretizare, de punere în operă a fost întotdeauna pus la grele încercări chiar pe terenul de cercetare originar: marele leagăn al democrației moderne a abolit sclavia abia la 1865 și a menținut legile rasiale discriminatorii încă un secol după aceea. În privința cetățeniei democratice, Curtea Supremă a ales să favorizeze indirect definiția cetățeanului consumator în detrimentul cetățeanului politic (Lochner vs. New York, 1905). Ceea ce a creat cadrul pentru dezvoltarea unui sistem calificat de Roosevelt în 1936, în faimosul discurs din 27 iunie în fața Convenției Democrate, drept „noua regalitate absolută a dinastiilor economice“, împotriva căreia chema la un „război de supraviețuire a democrației“. Discursul ar putea fi și azi reprodus cuvînt cu cuvînt pentru a descrie starea democrațiilor contemporane.
Dincoace de Atlantic, în Europa, după 1945 lucrurile s-au așezat mai bine doar pentru o jumătate de continent: restul a trăit 45 de ani de experimente totalitare sîngeroase, sprijinite însă, după cum nu încetăm să constatăm cu oroare mereu vie și descurajare reînnoită, de principiul servituții voluntare descrise de La Boétie cu mai bine de 450 de ani în urmă. Oglindă a societății noastre lașe, conformiste, ticăloase, dosarele din arhivele fostei Securități ne amintesc mereu că un regim politic corupt și criminal nu este posibil doar prin teroare exterioară și constrîngere violentă, ci prin complicități, invidie, cupiditate și venalitate.
Ultimii 30 de ani de confruntare a de-mocrațiilor cu diverse forme ale oligarhiei, autoritarismului, abuzului, plu-tocrațiilor, violenței sociale sau internaționale și, nu în ultimul rînd, ale sărăciei și inegalităților de tot felul conduc către o ipoteză mai puțin triumfalistă, mai degrabă anxiogenă, dar măcar mai lucidă. Democrația poate fi privită, așa cum ne invita un profesor și istoric israelian al ideilor (Yaron Ezrahi), ca o ficțiune politică necesară care alimentează întîi imaginarul societăților moderne, apoi instrumentarul juridic și instituțional real pe care societățile le modelează mai apoi, în căutarea păcii, a ordinii politice echitabile și a unui sistem favorabil libertății individuale și separației puterilor.
Sau, mai general spus, democrația este una din variantele posibile, dar deloc sigure sau singulare, ale modelului politic modern. Este, fără îndoială, regimul politic cel mai potrivit pentru aceia dintre semenii noștri capabili, individual sau reuniți în asociații, corpuri, instituții, partide etc., nu numai să se declare favorabili, dar și să asume și să exerseze, în mod real și în cotidian, valorile pe care se construiește cu adevărat democrația: egalitatea în drepturi, statul de drept, respectul diversității și al diferenței, libertatea în toate formele ei (inclusiv libertatea muncii) și refuzul sclaviei moderne. Sau, în termenii „nemiloși“ ai lui Simone Weil – epitetul apreciativ îi aparține editorului, Albert Camus –, adevărata înrădăcinare, forma sublimă și pînă la urmă utopică a asumării lucide, conștiente și neobosit reînnoite a nevoilor sufletului, topite într-o construcție asumată, fasonată, adaptată și ameliorată a politicii moderne.
Raluca Alexandrescu este conferențiar abilitat la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.
Foto: Alexis de Tocqueville (wikimedia commons)
