Discursul public autohton contemporan, dominat de demagogie, populism și așa-zis patriotism, nu se încurcă, în mod evident, în subtilități conceptuale. Agenda publică este sufocată de insanități întărite de urletele asurzitoare ale hoților care strigă „Hoțul!“, Justiția e arătată cu degetul de cei care o încalcă, iar groparii democrației se ocupă cu legile defăimării, folosindu-se de un concept vetust pentru a sufoca, autoritarist, libertatea de exprimare. Țărișoara să nu rămînă cumva cu onoarea nereperată!

În teoria politică, în schimb, onoarea este probabil unul dintre cele mai versatile, dar și mai invocate concepte, de la antici la moderni: marchează, alături de înțelegerea și definiția libertății, una din granițele fine ale raportării la arta guvernării. Versatil, pentru că se leagă, prin aria de cuprindere extrem de vastă, de simțul datoriei, de cinste, de patriotism (Cicero), de cuvîntul dat și de promisiuni respectate, dar și de o anumită disjuncție practicată de la Machiavelli încoace, între diversele tipuri de onoare (sau virtute), dintre care cea politică nu este decît una, diferită de ceea ce se înțelege prin morala comună.

Cîmpul de experiență, cum se spune în istoria conceptuală, al conceptului de onoare este printre cele mai substanțiale, comparabil ca întindere, durată și diversitate a semnificației cu cel al democrației. Atașată mai întotdeauna artei guvernării (adesea servind la definirea mai nuanțată a tipurilor de regim politic), onoarea (cu sora ei bună virtutea) face parte, rînd pe rînd, fie din instrumentarul de bază al bunului suveran, fie din lista scurtă a însușirilor savant și prudent dozate pentru a fi însoțitori credincioși în arta guvernării. Cum onoarea este adesea asociată cu virtuțile pe cîmpul de război, ea se regăsește în compania marilor șefi militari. Însă știința guvernării nu este sinonimă cu cea militară – uneori, chiar dimpotrivă –, așa încît suprapunerea celor două accepțiuni este adesea evitată și chiar descurajată (Platon fiind probabil exemplul cel mai cunoscut).

Definițiile și rolul acordat onoarei sînt, în același timp, un bun indicator al transformărilor treptate în gîndirea politică spre modernitate. Distincția public/privat, pe de o parte, și separația Biserică/stat, pe de altă parte, participă la modificarea locului și sensului acordat onoarei în panoplia virtuților politice sau în portretul suveranului competent.

Din perspectiva filozofiei politice moderne, onoarea nu e un concept frecventat cu mare entuziasm: teoria democrației invită insistent la o prudență crescută în asocierea ei cu principiile guvernării democratice și mai cu seamă cu egalitatea condițiilor, considerată aproape incompatibilă cu onoarea.

Machiavelli este, se știe, unul dintre primii autori „iconoclaști“: preluînd abundent exemple din istoria Romei, ajunge să convingă cititorul de relativa inutilitate practică, în arta guvernării, a unor reprezentări prea dogmatice în domeniul onoarei (care rămîne asociată, în umanismul civic, cu un anumit tip de patriotism). Pledoaria lui Machiavelli, departe însă de a fi una în favoarea necinstei sau a minciunii în politică, așa cum au lăsat-o să înțeleagă secole de vulgarizare à outrance, se concentrează într-o pledoarie pentru folosirea înțeleaptă a simțului datoriei și al onoarei într-o guvernare eficientă. Este evident, remarcă el în Principele, că „oricine înțelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se ține de cuvînt și de a proceda în mod cinstit, iar nu cu viclenie“, dar „experiența vremurilor noastre ne arată că principii care au săvîrșit lucruri mari au fost aceia care nu au ținut prea mult seama de cuvîntul dat și care au știut, cu viclenia lor, să amețească mintea oamenilor“. (Machiavelli, Principele, trad. Nina Façon, Humanitas, București, 2006, p. 183)

Probabil că discuția cea mai limpede produsă însă în știința politică modernă îi aparține lui Montesquieu, care definește extrem de precis virtutea politică și face distincția dintre aceasta și Onoare (în Esprit des Lois, vol. II, Gallimard, Biblio-thèque de la Pléiade, Paris, 1951). Astfel, virtutea politică este îndreptată către atingerea binelui general, spre deosebire de „virtuțile morale particulare“ ori de „adevărurile revelate“ (p. 255). Virtutea politică este principiul specific și necesar democrațiilor, spre deosebire de Onoare, care „însuflețește corpul politic, legile și chiar virtuțile monarhiilor“ (p. 258) și este indisolubil legată de logica distincțiilor de clasă și rang dintr-o monarhie.

Democrațiile nu au așadar, din perspectiva definiției strict politice a onoarei, prea multe de împărțit cu ea. E amuzant – vorba vine! – de remarcat că în textul jurămîntului depus de parlamentari la începutul mandatului, formula de încheiere este, potrivit legii (nr. 8/2002), „așa să-mi ajute Dumnezeu“, dar în art. 2 al aceleiași legi, formula poate fi înlocuită, la cererea deputatului/senatorului, cu „jur pe onoare și conștiință“. Privind la calitatea majorității parlamentare actuale, conceptul de onoare este oricum limpede și temeinic golit de conținut. 

Raluca Alexandrescu este conferențiar univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Foto: wikipedia