Să rîzi? Să plîngi? Despre rîsu’-plînsu’ lumii noastre

Publicat în Dilema Veche nr. 946 din 26 mai – 1 iunie 2022
image

În chip de introducere la tema rîsu’-plînsului din lumea noastră, vă propun trei mici fragmente. Primul e o glumă evreiască pe care am decupat-o din volumul Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală: „În vremea, nu atît de îndepărtată, cînd frontierele Europei Centrale coincideau cu cele ale Europei de Est [în timpul comunismului, n.n.], Kohn a hotărît să ceară un paşaport. La întrebarea funcţionarului de la Ministerul de Interne, care ţinea loc de oficiu de turism, privind locul naşterii sale şi ţările în care trăise, Kohn a dat un răspuns precis: «Sînt născut în monarhia austro-ungară, apoi am trăit în Cehoslovacia, după aceea în Ungaria şi pe urmă în Uniunea Sovietică». Funcţionarul, destul de impresionat, exclamă: «Ei, dar dumneata ai călătorit mult!». «Eu? Dar n-am plecat niciodată din Munkács!» [astăzi Munkacevo, în Ucraina, n.n.])”. Deci ce să faci? Să rîzi? Da, pentru că gluma e bună. Să plîngi? Da, pentru că dincolo de glumă e tragic-absurdul lumii noastre mai vechi, mai noi.

Al doilea fragment e semnat de un prozator maghiar din Slovacia, Lajos Grendel. L-am extras din cartea sa Patria mea, Absurdistanul (1998): „Înainte de prăbuşirea regimului comunist şi după aceea, despre Europa Centrală s-au scris nenumărate articole, studii şi monografii. Datorită acestei literaturi bogate, precum şi datorită experienţelor trăite pe propria-mi piele, am dobîndit despre Europa Centrală următoarele nouă adevăruri: 1) Europa Centrală este o regiune a continentului care poate fi cucerită oricînd şi pornind din orice punct cardinal; 2) Europa Centrală este locuită de central-europeni, dar pe teritoriile ei staţionează deseori unităţi ale armatelor străine; 3) un central-european este deosebit de sensibil la problema originii şi a naţionalităţii lui; 4) un central-european, în concordanţă cu un anumit algoritm istoric, este ocupat la intervale regulate, ba, se poate spune,  chiar violat systematic; 5) din cauza asta, un central-european simte o aplecare mai mare înspre anxietate şi paranoia decît un necentral-european; 6) identitatea băştinaşilor central-europeni a fost în ultimii şaptezeci-optzeci de ani sistematic lezată; 7) în ultima vreme, Europa Centrală este formată din nişte state mici şi de aceea oamenii de aici suferă mai tare de claustrofobie decît alţii; 8) aceste stătuleţe sînt sărace; 9) Şi un central-european ar vrea să fie norocos, bogat, recunoscut şi fericit, însă acasă are şanse minime să îşi atingă dorinţele”. Deci ce să faci? Să rîzi? Da, pentru că umorul e bine strunit. Să plîngi? Da, pentru că dincolo de umor e tragic-absurdul lumii noastre mai vechi, mai noi.

Iar al treilea fragment e chiar începutul unei cărţi de mare succes, tradusă şi în româneşte, Europeana. O scurtă istorie a secolului douăzeci, care îl are drept autor pe scriitorul ceh Patrik Ouredník. Iată cum sună: „Americanii căzuţi în Normandia în 1944 erau nişte flăcăi vînjoşi şi aveau în medie 1,73 m înălţime, iar dacă s-ar fi aşezat unul în continuarea celuilalt, fiecare cu tălpile la creştetul următorului, ar fi măsurat împreună 38 de kilometri. Nemţii erau şi ei nişte flăcăi bine făcuţi, dar cei mai zdraveni dintre toţi au fost puşcaşii senegalezi din Primul Război Mondial. Aceştia aveau 1,76  m înălţime, aşa încît au fost trimişi în primele rînduri pentru ca pe nemţi să-i apuce frica. Despre Primul Război Mondial s-a spus că oamenii au căzut ca seminţele şi, mai tîrziu, comuniştii ruşi au calculat cantitatea de îngrăşăminte ce s-ar fi putut obţine dintr-un kilometru de cadavre şi cîtă economie s-ar fi putut face la îngrăşămintele străine scumpe prin folosirea la îngrăşarea pămîntului a cadavrelor de trădători şi de criminali”. Deci ce să faci? Să rîzi? Da, pentru că poantele sînt bune. Să plîngi? Da, pentru că dincolo de poante e tragic-absurdul lumii noastre mai vechi, mai noi.

Acestea fiind spuse, v-aş invita să aveţi umor şi să acceptaţi că ceea ce urmează nu va fi o prelegere, o expunere ştiinţifică, ci mai curînd, respectînd chiar originea cuvîntului „conferinţă”, un prilej de a fi împreună, de a ne aduna în jurul unui subiect şi, în cazul nostru, de a discuta cu zîmbetul pe buze cîteva teme (totuşi) grave. Ar trebui atunci amintite din start măcar o parte din felurimile rîsului de pretutindeni, pentru a vedea dacă în Europa Centrală se rîde altfel. Iată-le înşirate, de la surîs la rîsul în hohote, sănătos, de la rîsul bonom la cel sarcastic, de la rîsul jubilatoriu la cel melancolic, cărora li s-ar adăuga rîsul ironic, amar, cinic, grotesc, feroce, ameninţător. Şi cîte altele încă.

Dar aici, în partea de lume în care trăim şi pe care de obicei o numim Europa Centrală, cum se rîde? E un rîs diferit? Oarecum, nu. Şi oarecum, da. Aşa, ambivalent, paradoxal, cum se întîmplă de obicei în lumile mici, prinse mereu între marile puteri, mereu „la mijloc”, ca în menghină, cu o geografie dramatică şi cu o istorie tragică, în care frontierele se mişcă, se schimbă periodic sau pur şi simplu dispar. Sigur că se rîde ca peste tot în lume, dar şi cumva aparte, pentru că aici deseori rîsul îţi poate încremeni pe buze, îţi poate pune un nod în gît, ca, pînă la urmă, să îţi umple ochii de lacrimi. De ce se întîmplă aşa? Pentru că Europa Centrală e o „altă” Europă: nici (chiar) Vestul, nici (chiar) Estul, ci una aflată în interval, adică între. Şi pentru că aici a curs o istorie care a zgîlţîit lumea din toate încheieturile, cînd oamenii se aşteptau mai puţin. Aşa încît oamenii aceştia din centrul Europei au moştenit o teamă endemică de trecut şi viitor. Dar şi de un prezent care, oricît ar fi de senin, se poate întuneca într-o clipă.

Şi atunci, la ce bun rîsul dacă vremurile sînt mereu nesigure sau chiar de restrişte? S-a dovedit însă că mult bine a adus cu el acest rîs aparte. Întîi de toate, el i-a ajutat pe oameni să supravieţuiască, să iasă cum-necum din momentele de criză. Apoi a fost şi încă este o armă de atac, deoarece prin rîs se face breşă în orice tip de îngrădire a libertăţii; el subminează cu dibăcie seriozitatea plină de ifose şi certitudinile prosteşti, dogmele, încremenirea în mituri şi stereotipuri păguboase. Şi, în acelaşi timp, rîsul poate deveni şi o armă de apărare, deoarece ţine piept fricii din tine, fricilor din toţi, neputinţelor, propriilor neajunsuri sau defecte. Rîsul poate fi socotit drept un fel de soluţie terapeutică pentru a ieşi din marile şi micile nevroze ori din complexe (de inferioritate sau de superioritate). E şi o surdină pentru hohotul disperat. Un plîns şi un rîs simultane, un tragicomic ciudat, o ambivalenţă atît de specifică acestei părţi din Europa. În fond, o formă de scepticism. De luciditate. Şi, cred unii, de ludicitate.

Iată ce spune Kundera: „Rîsul e un garant al relativismului, un instrument pentru a explora ludic realul”. Şi, în Testamente trădate, umorul i se pare a fi „acel fulger divin care ne dezvăluie lumea în ambiguitatea ei morală şi pe om în profunda sa incompetenţă de a-i judeca pe ceilalţi”. Citindu-l pe Kundera, dar nu numai pe el, ci şi pe Hrabal sau Topol, pe Gombrowicz, pe Esterházy Péter sau pe Danilo Kiš, descoperi că se poate vorbi despre o etică a rîsului şi, în egală măsură, despre o estetică a rîsului. Într-o discuţie cu Philip Roth, transcrisă şi publicată în volumul acestuia De ce scriem, Milan Kundera vorbeşte despre un rîs al îngerilor şi un rîs al diavolului. Primul e un rîs al comuniunii dintre oameni, un rîs care ne strînge la un loc, blînd şi bun, care ar fi marca unei atitudini lirice faţă de viaţă. Şi dă exemplul unor îndrăgostiţi care rîd în timp ce aleargă fericiţi, ţinîndu-se de mînă, pe o pajişte înflorită. Iar rîsul diavolului desparte, dezbină (cum îi spune şi etimologia), spulberă armonia, care de multe ori e înşelătoare şi deci periculoasă. Şi dă exemplul unei înmormîntări, cînd un om disperat se apleacă deasupra sicriului gata să fie coborît, iar pălăria îi cade în groapă. Momentul tragic e făcut ţăndări.

Am putea urmări în continuare cum, în literatura Europei Centrale, acest rîsu’-plînsu’ ne ajută să privim şi să înţelegem marea şi, deopotrivă, mica istorie, într-un mod cu totul şi cu totul neaşteptat. Să luăm cîteva exemple şi să începem cu Istoria. Mai exact, cu acea catastrofă care a fost Primul Război Mondial. Un imens măcel, o tragedie despre care s-au scris sute de proze în cheie gravă. Şi totuşi, iată cum dintre toţi eroii ştiuţi şi neştiuţi se iveşte antieroul absolut, plebeu şi flecar, vînzătorul de cîini corciţi, bravul soldat Švejk al lui Jaroslav Hašek. În romanul (neterminat) care istoriseşte peripeţiile acestui grăsălan bonom cu platfus, sub tirul halucinant al vorbăriei lui se dezintegrează un întreg univers: spatele frontului, frontul, cazarma, închisoarea, tribunalul, birtul, ofiţerii şi soldaţii, preoţii şi funcţionarii, micii negustori, oamenii de rînd.

Războiul încă nu a început, abia s-a urnit şi romanul lui Hašek, iar agentul secret de la Siguranţă, Bretschneider, vrea să-i tragă de limbă pe birtaşul Palivec şi mai apoi pe însuşi Švejk despre cum văd ei atentatul de la Sarajevo. „Frumoasă vară, nu-i aşa? începu vorba Bretschneider. / Ca un căcat, răspunse Palivec, aranjînd farfurioarele în galantar.” Iar cîteva rînduri mai încolo, sesizînd că portretul Împăratului nu e la locul cuvenit în cîrciuma „La Potirul”, agentul secret află că tabloul a fost urcat în pod deoarece „s-au căcat muştele pe el” şi asta ar fi putut stîrni comentarii şi apoi neplăceri. Nimic mai potrivit pentru o introducere în surparea Kakaniei, aşa cum descrie Dubla Monarhie sub stindardul K.u.K. un alt mare romancier, austriacul Robert Musil.

Intrarea lui Švejk în arenă anunţă că bătălia poate începe şi că drapelele marii istorii vor fi fecalizate în curând: „Şi la Viena e astăzi zi de doliu”, spune el şi de aici începe totul. Cataclismul mondial, războiul, trece în registru grotesc-parodic ori de cîte ori soldatul declarat idiot absolut începe să pălăvrăgească. Și ca dintr-o gură de foc, deşi obuzele, schijele, şrapnelele sînt doar nişte biete cuvinte care nu pot ucide pe nimeni, sub canonada lor dezlănţuită totul se surpă. E chiar idiot patentat acest Švejk? Nici pe departe. S-au scris sute de pagini despre inteligenţa lui, despre şiretenia prin care el se sustrage tragediei războiului, subminînd-o, stîrnind râsul.

Şi, din nou, o observaţie a lui Milan Kundera din Arta romanului. El conectează surprinzător (dar numai la prima vedere) lumea birocraţilor pe care o descrie Kafka şi cea cazonă din peripeţiile lui Švejk. „Lumea lui Kafka: universul birocratizat. Biroul – nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii. Aici se află asemănarea (asemănare bizară, neaşteptată) între ermeticul Kafka şi popularul Hašek.” Comparaţia e perfect validă: funcţionarii epuizaţi de rutină, judecătorii absurzi sau grefierii din prozele lui Kafka seamănă cu ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii descrişi de Hašek. Ce s-a întîmplat? În timp ce crepusculul se instala lent, armatele s-au birocratizat tot mai mult, iar birourile au devenit adevărate cazărmi. „Birocraţii militari ai lui Hašek sînt proşti; logica pe cît de pedantă, pe atît de absurdă a birocraţilor lui Kafka este, ea însăşi, lipsită de orice înţelepciune. La Kafka, învăluită într-o mantie de mister, prostia ia aerul unei parabole metafizice. Intimidează. În acţiunile, în vorbele ei de neînţeles, Joseph K. se va strădui cu orice preţ să descifreze un sens. […] Švejk se găseşte exact la opusul lui K. El imită lumea care-l înconjoară (lumea prostiei) într-un mod perfect sistematic, încît nimeni nu poate şti dacă e într-adevăr idiot sau nu. Dacă se adaptează aşa uşor (şi cu asemenea plăcere!) ordinii dominante nu o face pentru că ar vedea în ea vreun sens, ci tocmai pentru că nu vede nici un fel de sens. Se amuză, îi amuză şi pe alţii, iar prin escaladările conformismului său el transformă lumea doar într-o glumă uriaşă.”

Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea din București.

Foto: Ciprian Hord

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Liceul – o instituție
A devenit cumva liceul o instituție care să-i pregătească pe adolescenții de acum în mod real pentru viață?
p 10 jpg
Greva din învățămînt. Cîteva gînduri despre solidaritate
Mie, ca părinte și om care nu plănuiește să părăsească în curînd România, greva din aceste zile îmi dă un soi speranță.
p 11 jpg
image png
Foști copii, viitori adulți
Elevii de azi, mai ales cei din mediul urban, văd traseul școlar orientat către o țintă prestabilită: facultatea.
image png
„Părinții tăi știu ce vrei să faci?”
Din adolescență îmi aduc aminte mai degrabă de cărți și de personaje decît de oameni și întîmplări.
image png
"Liceenii" și liceenii
Atunci, de ce ne purtăm acum ca și cum am fi fost? Și, mai mult, ca și cum ne e dor să fim ceea ce n-am fost?
p 13 jpg
După douăzeci de ani
La finalul anului şcolar e întotdeauna linişte.
image png
Concert pentru o școală bună
Întîmplarea asta m-a lovit, ca sabia colonelului Lawrence din proza lui Eliade, drept în creștet.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.

Adevarul.ro

image
De ce ne sângerează gura uneori după ce mâncăm ananas
Ananasul este o gustare răcoritoare bogată în vitaminele C și B6, printre alte beneficii dietetice, dar conține și o enzimă atât de puternică încât este folosită și în bucătărie pentru frăgezirea cărnii, relatează IFL Science.
image
Obiceiuri scandaloase la români. Cum ajutau, în trecut, socrul și nașul la „consumarea“ căsniciei
În Principatele Române, în Evul Mediu, dar și în zorii modernității, la sate și în mahalale existau obiceiuri sexuale pe care lumea contemporană le-ar considera de neacceptat. De exemplu, socrul își ajuta fiul în noaptea nunții, același drept avându-l și nașul.
image
Cine este „Șeba”, fiul artist al ministrului rus al Apărării. Duce o viață de lux după ce a scăpat de mobilizare FOTO
Identitatea unui fiu nelegitim al ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu, a fost dezvăluită de fundația anticorupție a opozantului rus încarcerat Alexei Navalnîi, a relatat The Telegraph.

HIstoria.ro

image
Povești despre teatrul bucureștean
Iubim teatrul și ne mândrim cu actorii săi din toate generațiile. Azi aflăm povești despre teatrul bucureștean de la primele încercări, pe vremea lui Caragea Vodă, și până la apariția Teatrului Național din București.
image
Kosovo și reflectarea războaielor din această provincie în media.
Kosovo, o provincie din partea de sud a Serbiei, astăzi recunoscută doar de câteva state ca o țară de sine-stătătoare, se află de câteva decenii în prim-planul mass-mediei și constituie un subiect de interes, în principal datorită istoriei sale politice turbulente și a conflictelor care au degenera
image
Sosirea voluntarilor ardeleni la Iași (7 iunie 1917)
După eşecul campaniei din 1916, guvernul român şi Marele Stat Major, la începutul anului 1917, au început să pregătească pe teritoriul restrâns al Regatului, o amplă acţiune de refacere şi înzestrare modernă a unităţilor decimate în luptele din anul precedent.