Marginea lumii

Publicat în Dilema Veche nr. 949 din 16 – 22 iunie 2022
image

De cîte ori n-am spus: iată, aceasta e marginea lumii! Aici e capătul, degetul ei mare de la picior. Mai departele nu există, iar un aproape acest loc nu are. Dar și marginea are, inima ei, uneori mai caldă și mai mare ca a confortabilului centru.

Cînd eram copil mă amuza în secret o anume conversație pe care mama o avea cu una din surorile ei mai mari. Cînd mătușa mea se hotăra că trebuie să fie răutăcioasă, se uita la mama zîmbind pe jumătate și îi spunea: „Așa, și unde stai tu, doar stai în mahala!”. Vase mici de sînge explodau sub pielea subțire și albă a mamei, dîndu-i o culoare trandafirie și inegală. Nu făcea decît să suspine a exasperare și să încerce să combată așa un atac mișelesc. Eram la doar cinci minute de centru, într-un orășel atît de mic, că plimbarea în oraș se numea „a da ture”. Și chiar asta făceam – ca să ne putem mișca prin oraș mai mult de zece minute trebuia să ne învîrtim într-un cerc, de nenumărate ori. Dar am înțeles repede că mătușa mea nu se referea la geografie atunci cînd aducea mahalaua în joc – ci la faptul că, cocoțați pe un deal, într-un cartier de case cu grădini mari, eram altfel – incapabili să trăim după normele de atunci ale societății – apartament la bloc, trei camere, semidecomandat, patru etaje, fără lift. Eram, cu adevărat, la margine.

Dar oamenii au făcut din margini centrele lor, iar periferiile au devenit, pe nebănuite, depozitarele vieții mai ales în marile orașe occidentale. În Veneția, vreo 3.000 de oameni mai trăiesc pe insula principală, împiedicînd-o astfel să devină o completă butaforie, un decor de TikTok și Instagram. La Londra, celebra Bond Street a rămas cu un locatar – un bizar care nu vrea să se mute. Apartamentele aparțin unor rezidenți bogați, cu nume sonore, îmbogățiți din acțiuni și sărăciți de sancțiuni, care ori nu vor, ori nu pot să le umple. Centrul se usucă – rămîne piatra, asfaltul, fuge viața din el. În schimb, periferiile sînt din ce în ce mai vitale – deși ochii noștri nu sînt îndreptați și spre ele.

image

O eroare de rezervare a unui agent de turism m-a trimis într-o toamnă fix undeva la marginea Londrei, într-o casă de cărămidă, tipic englezească. Zona e poreclită în bătaie de joc Londonistan, făcînd referire, desigur, la foștii supuși ai imperiului colonial care au venit spre centru după obținerea independenței, să stea în case de cărămidă roșie cu mucegai, sub ploaia persistentă a insulei, să viziteze, poate, British Museum, secțiunile asiatice, dar să hrănească englezii cu chicken tikka masala, luîndu-le lirele prețioase, să-și trimită copiii la universități bune ca să se facă medici și IT-iști și să migreze înspre un alt centru, mai centru. Ajunsă acolo, m-a apucat revolta – venisem la Londra să merg a cincea oară la Tate Modern, a patra la National Gallery, a treia la British Museum. Să mănînc la restaurantele bine marketizaților bucătari englezi de la TV, să mă plimb cu umbrela pe străzi, în Bloomsbury, cu Virginia Woolf în suflet și în minte. Pe scurt, eram o colecție completă de clișee din broșuri turistice.

Nici urmă de acestea în Londonistan – dar nu duceam lipsă de magazine de bijuterii în care salbele de aur atîrnau în vitrine, alături de centuri de aur și conduri de aur. Sau de magazine cu haine de nuntă indiene. Sau de locante unde curry-ul al naibii de iute îți provoca concomitent lacrimi de plăcere și de durere. Am rămas pînă la urmă la cazarea din Londonistan, sacrificînd niște pagini din broșura turistică și căpătînd la schimb inclusiv o mare sărbătoare populară a Asiei hinduse – Diwali. E o sărbătoare a luminii, pe care o trăisem deja în Nepal, și care, cu marșurile ei vesele, artificiile, luminile puse în pragul ușii, copiii care colindă din casă în casă după bomboane, îmbrăcați în haine colorate, umpluse neverosimil, de valuri de fericire, vechiul cartier muncitoresc londonez.  

Centrul e mai strîmt, mai mîndru. E, ciudat, mai încremenit în proiect, mai puțin fluid. Intimidant. Arogant și scump. Frumos. Ține spatele drept. Are ziduri. Înalte.

Odată, cînd eram la Roma, mi-am dat întîlnire cu două doamne, românce, care lucrau pentru niște bătrîne italience undeva lîngă Piazza del Popolo. Ne-am dat întîlnire chiar în mijlocul pieței, într-o duminică, singura lor zi complet liberă din săptămînă. Locuiau, în casele somptuoase ale angajatoarelor lor, în cea mai încîntătoare parte a centrului Romei, acolo unde împărații și papii ședeau unii peste alții în memoria pietrei. Le-am întrebat dacă vizitează des orașul, dacă au fost la Vatican sau la Colosseum. Da, făceau asta, dar numai într-un anume fel – luau urma cîte unui grup de turiști și mergeau ținîndu-se de ei. Nicidecum nu erau intimidate de distanțele din oraș, de mijloacele de transport, ci de conținutul orașului. Nu voiau să rămînă singure cu el. În schimb, mi-au propus să mergem împreună undeva unde românii se adunau în fiecare duminică – poate o mai fac și astăzi. La marginea orașului, între un centru comercial și niște blocuri, pe un petec de cîmp din Anagnina, lucrurile erau cu mult mai puțin strivitoare. Un amestec de muzică populară și manele scotea dansatorii din muncitorii care trăseseră din greu toată săptămîna pe șantierele și în casele romane. Într-un colț era o frizerie improvizată, în altul micii sfîrîiau, ridicînd vălătuci de fum. Acolo, la periferia periferiilor, Roma era, în sfîrșit, abordabilă.

De fapt, marginea își permite să fie mai relaxată decît centrul. Și nu se poate vedea asta mai bine decît în Australia și Noua Zeelandă. Și australienii, și neozeelandezii știu că sînt la capătul lumii. Pentru ei asta e clar și n-au nici o greață în a se preface că sînt în altă parte. „Down under”, își spun, să fie siguri că se înțelege că acolo, jos, dedesubt. Ajungînd la capătul lumii, în Australia, înveți că nu îți trebuie pantofi dacă te duci pînă la benzinărie – papucii de casă sau șosetele sînt de ajuns. În schimb, conform unui afiș dintr-un oraș la sute de kilometri de ocean cu „Nu primim în restaurant persoane în costum de baie”, se pare că îți trebuie măcar pijamale ca să iei cina în afara casei. Asta dacă nu cumva faci parte din una din multele comunități de nudiști care funcționează de-a lungul coastei, unde singurul accesoriu cu adevărat necesar este pălăria de soare, care te ferește de fierbințeala verilor australe. E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.

Dar periferia nu e sigur despre geografie, ci despre cum percem noi și modelăm geografia. Așezată pe harta lumii, așa cum o învățăm noi la școală, în marginea estică, Japonia și-a desenat propriile ei hărți. În ele, Japonia e o fîșie de pămînt în mijlocul lumii, iar lumea e închisă la est de Americi și la vest de Europa și Africa. Credința încă puternică în superioritatea lor față de restul lumii nu le-ar da voie japonezilor să fie la margine, după cum o asumare a „periferiei” probabil că i-ar fi dus înspre un alt destin, foarte diferit de cel actual, de a treia cea mai mare economie a lumii. 

Și totuși, nu toată lumea vrea să fie în mijloc, iar marginea are, în mod paradoxal, orizonturi mai largi. Eram într-un sătuc minuscul, finlandez, în zona arctică, de la granița cu Rusia, unde am întîlnit un domn mutat din Helsinki în pustietatea aceea, ireal de frumoasă, dar foarte aspră. L-am întrebat cu o autentică curiozitate de ce s-a mutat acolo, mai ales că ceilalți, cîteva zeci de locuitori, erau oameni născuți și crescuți dincolo de Cercul Polar. Ca să nu văd pe nimeni dimineața și să nu aud pe nimeni, să ies afară din casă și să cred că sînt singurul om din lume, mi-a zis, spre spaima mea de om trăit aproape toată viața în mari orașe. M-am întors după zece ani în sătucul finlandez și am aflat că domnul fugise înapoi la Helsinki. Am întrebat-o de ce pe fosta lui parteneră, care mi-a răspuns zîmbind că nu-i chiar pentru oricine traiul la marginea lumii.

Ana-Maria Caia trăiește la Bruxelles și este expert în comunicare într-o instituție europeană.

Foto: wikimedia commons

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Dmitri Nabokov's garden in Montreux jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

Adevarul.ro

image
Preţurile petrolului continuă să crească. La cât ar putea ajunge până la sfârşitul anului şi cu cât au scăzut stocurile
Preţurile petrolului au crescut joi cu aproximativ 4%, deoarece datele solide privind consumul de combustibil din SUA şi aşteptările de scădere a livrărilor ruseşti au compensat temerile că încetinirea creşterii economice ar putea submina cererea, transmite Reuters.
image
NBC News: Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu meargă la serviciu vineri, pe fondul îngrijorărilor cu privire la un incident planificat
Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu se prezinte vineri la lucru, au confirmat în exclusivitate serviciile secrete militare ucrainene pentru NBC News.
image
De ce folosesc românii voucherele sociale pentru alcool şi ţigări. Ce spun sociologii şi psihologii
Ministrul Proiectelor Europene a anunţat că voucherele sociale blocate pentru că beneficiarii au cumpărat cu ele tutun şi alcool vor rămâne aşa până la următoarea tranşă de bani pe care statul o va livra. Experţii atrag însă atenţia că din coşul de c...

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.