Analfabetism, performanță economică, sărăcie
Am un prieten șofer profesionist. Într-o zi, pe un drum din țară, mi-a spus: „Dacă nu citești în meseria ta, nu ai cum să te perfecționezi”. Fără să știe, George îl contrazicea pe Ion Al. Brătescu-Voinești, care afirma într-o convorbire cu Felix Aderca (publicată în 1929) că: „Cititul nu e o nevoie primordială. Cititul e un lux. Nu ești silit să citești, nici un instinct nu te duce spre carte, vreun instinct asemănător cu foamea și iubirea”. Este drept, scriitorul pe care generații întregi îl țin minte pentru Puiul cel amărît se referea mai degrabă la condiția scriitorilor români, obligați de o piață restrînsă să trăiască din alte meserii, dar niciodată numai și numai din veniturile obținute din drepturile de proprietate intelectuală.
Cercetez istoria apariției și dezvoltării librăriilor și editurilor din România de cîțiva ani. M-am concentrat asupra celor din Vechiul Regat. Cred că am reușit să demonstrez că și într-un domeniu de obicei ignorat de istoriile literare – foarte rar au fost discutate contractele autorilor români cu editorii lor, tirajele, calitatea hîrtiei, onorariile primite sau vînzările propriu-zise – surprizele unei asemenea istorii sînt, folosesc un clișeu, plăcute și neplăcute. Este o împlinire să citești despre marile librării și edituri din București, Iași, Craiova și din alte orașe, să realizezi efectele pozitive ale Legii asupra presei din 1862 care a redus la zece ani răstimpul în care drepturile de proprietate intelectuală a unui autor rămîneau familiei, înainte de a trece în domeniul public, chiar să încerci să schițezi o hartă a pieței de carte. La începutul secolului al XX-lea, în Muntenia, Moldova și Dobrogea erau cam 200 de astfel de stabilimente, incluzînd anticariatele și librăriile de note muzicale. Pe piața de carte existau jucători majori și minori, editori bogați și anticari săraci, antreprenori singuratici sau familii în care afacerea mergea din generație în generație. Din toate punctele de vedere, anticarii, librarii-editori, tipografii reprezentau o categorie a burgheziei, cu ierarhii interne și înrudiri, cu falimente dureroase sau afaceri de mare succes. Tirajele erau bune (cîteva sute de exemplare pe titlu), onorariile pentru autori satisfăcătoare. Antreprenori capitaliști, cu o dimensiune patriotică evidentă, librarii făcuseră din comerțul cu carte un domeniu economic respectabil, cu o identitate profesională distinctă, conturată în timp. Cei mai mulți dintre librari (editori propriu-ziși erau doar cîțiva) vindeau și alte mărfuri în magazinele lor: jucării, papetărie, instrumente muzicale, articole de galanterie. Pare interesant să înțelegi de ce unele librării din România încă au asemenea raioane.
Aici intervine problema structurală a pieței de carte, de care nu pot fi învinovățiți librarii și editorii. Analfabetismul masiv al populației era mai profund, mai pervers decît o arătau statisticile. În 1912, 40% din populația cu vîrsta peste 8 ani (sau 54% din bărbați și 23% din femei) apărea în statistici ca fiind capabilă să scrie și să citească. Declarația personală, probată prin semnarea registrelor de recensămînt, era îndoielnică pînă și pentru contemporani. În 1913, în campania din Bulgaria, multor soldați li se citeau scrisorile de acasă de către gradați și ofițeri, care scriau și răspunsurile. Creșterea numărului știutorilor de carte din perioada interbelică nu a păcălit autoritățile. În frunte cu însuși Carol al II-lea, guvernele au făcut tot felul de planuri pentru a reduce analfabetismul real.
Un efect al analfabetismului este performanța economică redusă. Lars G. Sandberg sau Gabriel Tortella au cercetat societățile europene ce s-au confruntat cu înapoierea economică. Amîndoi au considerat rata de alfabetizare drept un indicator relevant pentru înapoierea economică și industrializarea ezitantă. Accentul pe agricultură și protecționismul economic au fost dublate de politici educaționale ezitante, ce au adîncit sărăcia anumitor regiuni europene. În 2010, Bogdan Murgescu a sugerat existența unei corelații între analfabetism și dezvoltarea economică în cazul României, unde principiile generoase ale legilor educației (din 1864 și pînă în prezent) nu au transformat radical nici resursa umană, nici situația economică generală.
Ar fi putut librarii-editori singuri să schimbe o asemenea stare de fapt? Prețul obișnuit al cărților era destul de ridicat. În 1894-1895, frații Șaraga din Iași și Carol Müller din București au emulat un model occidental și au introdus colecțiile de carte ieftină, de buzunar, pe hîrtie proastă, fără copertă de carton și fără ilustrații. „Biblioteca pentru toți“, cumpărată de la Carol Müller și rentabilizată de Leon Alcalay, a rămas cea mai cunoscută serie. A fost o soluție interesantă, al cărei impact rămîne încă să fie cu adevărat înțeles. România a fost totuși țara care, în 1901, și-a închis Biblioteca Centrală a Statului, pentru a o redeschide abia în 1955. Biblioteca Academiei Române, bibliotecile universitare din Iași și București, biblioteca donată de V.A. Urechia orașului Galați sau bibliotecile liceelor nu erau deschise integral publicului. Abia în mai 1907, urmașii marelui librar-editor Ioan V. Socec au deschis, cu cărțile rămase nevîndute în marea librărie de pe Calea Victoriei și în sucursalele din țară, o bibliotecă populară, destinată elevilor, muncitorilor, negustorilor, funcționarilor, meseriașilor. Era tot un model occidental, pentru familiile cu venituri modeste, care nu își permiteau cărți, ci un abonament simbolic la bibliotecă. Calitatea cărților conta mai puțin. Timpul liber trebuia petrecut într-un mod util individului, nedăunător societății.
Lectura, una dintre primele deprinderi pe care le căpătăm în școală, are un rol economic și social: perfecționarea individuală, un pas spre reducerea sărăciei generale. Prietenul meu avea dreptate: să citești te ajută în dezvoltarea profesională. Îmi permit să adaug: mult mai mult decît „să furi” meserie.
Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.
Foto: flickr
