Diviziunea anomică
În țările în care oamenii nutresc sentimente monarhice, o crimă de lezmajestate nu provoacă oare o indignare generală? În țările democratice, nedreptățile nu sînt oare taxate, în mod majoritar? Însă avem oare toți aceeași aversiune, în vremuri de pace, față de cineva care își trădează țara, ca pentru un infractor sau un criminal?
Nu putem întocmi o listă de sentimente de revoltă general valabile, pentru că mobilul revoltei diferă de la o societate la alta. Doar regulile care interzic infracțiunile și care se impun prin penalități legale, agreate în comun, sînt cele care ies din sfera ficțiunii personale și sînt înscrise în conștiința socială – toată lumea le cunoaște și toți știm că acele pedepse sînt întemeiate.
Cel puțin așa se întîmplă într-o societate normală. Într-o asemenea societate, cei care nu cunosc regulile fundamentale sau nu le recunosc autoritatea sînt catalogați drept ignoranți sau antisociali, purtarea lor fiind considerată un semn incontestabil al patologiei. Pe de altă parte, dacă se întîmplă ca o lege să fie contestată de o majoritate și totuși să nu fie schimbată, vorbim despre o societate aflată într-o stare excepțională de anormalitate, în care solidaritatea organică nu mai funcționează – însă acest lucru nu poate dura la nesfîrșit.
În cazurile în care solidaritatea organică (dintre stat și societate) nu funcționează la cote normale, asta nu înseamnă că solidaritatea mecanică a dispărut, ci că relațiile dintre instituții și stat nu s-au solidificat îndeajuns pentru a permite existența unei solidarități la nivel macro. Însă, pentru ca solidaritatea organică să existe într-o societate, nu este suficient ca instituțiile dintr-un stat să conlucreze, creînd astfel un sentiment de solidaritate la nivel macro, ci este necesar ca acest mod de colaborare să predomine în toate structurile sociale. În caz contrar, oricînd pot izbucni conflicte care trebuie recalibrate, or recalibrarea provoacă noi raporturi de interacțiune pentru că fiecare parte o va trata pe cealaltă atît ca adversar, cît și ca pe un subordonat.
Bineînțeles, oricît de armonioase ar fi interacțiunile într-o societate, conflicte vor exista întotdeauna. Însă viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera. Liantul real este funcționalitatea, o acțiune comună, care să se repete în circumstanțe asemănătoare. Asta, dacă se dorește ca viața socială să fie dusă în condiții constante de predictibilitate.
Însă, cînd într-o societate nu mai există solidaritate, iar relațiile la nivel de sistem nu mai sînt coordonate, se produce o stare de anomie. Cum se ajunge la o asemenea stare?
Întrucît doar un set de reguli, general acceptate, constituie singura cale prin care relațiile sociale spontane se pot consolida în decursul timpului, putem spune, a priori, că starea de anomie este imposibilă dacă interacțiunile au loc în mod regulat, pe o perioadă de timp suficient de îndelungată. De fapt, proximitatea și o acțiune comună dezvoltă nevoia de celălalt și, în consecință, creează un sentiment viu și continuu al dependenței reciproce.
Însă, cînd în această relație intervine un eveniment confuz, comunicarea se întrerupe. Cînd interacțiunea directă se diminuează, apar erori de comunicare, iar mesajele sînt bruiate. Dacă apar noi reguli, menite să restabilească aceste conexiuni, ele vor fi percepute în mod general și vag, căci în aceste condiții pot fi stabilite doar constatări ale fenomenului.
Luînd drept exemplu piața muncii, aceasta se extinde, apar marile industrii. Rezultatul e schimbarea relațiilor dintre angajatori și angajați. Mașinile înlocuiesc oamenii, producția înlocuiește munca manuală. Muncitorul este înregimentat, separat de familie pe tot parcursul zilei. Trăiește mereu separat de angajator etc. Noile condiții ale vieții industrializate cer în mod firesc o nouă organizare, însă, de vreme ce aceste schimbări au fost realizate cu o rapiditate extremă, relațiile sociale n-au avut timp să se recalibreze.
S-a spus, pe bună dreptate, că morala –- iar prin asta înțelegem nu doar doctrina, ci și obiceiurile – trece printr-o adevărată criză. Ceea ce ne precedă ne poate ajuta să înțelegem natura și cauzele acestei stări bolnave a societății. S-au produs schimbări profunde în structura societăților noastre într-un timp foarte scurt; acestea s-au degajat din nișe comportamentale, cu o rapiditate și în proporții cum nu s-au mai văzut pînă acum în istorie. În consecință, morala care corespunde unui tip social sedimentat a regresat, fără ca alt tip de morală să se dezvolte suficient de rapid pentru a umple terenul lăsat vacant în conștiința noastră.
Credința ne-a fost tulburată, tradiția și-a pierdut influența, judecata individuală a ieșit de sub influența judecății colective. Iar tot firescul de ieri, perturbat în decursul acestor schimbări, n-a avut timp să se adapteze la noua realitate, noua viață care a apărut atît de brusc nu a putut fi complet organizată și, mai presus de toate, nu a fost organizată într-un mod care să satisfacă nevoia generală de dreptate, cea mai arzătoare în inima unei societăți.
Însă remediul pentru rău nu este acela de a căuta să resuscităm tradiții și practici care nu mai corespund condițiilor actuale ale societății. Dacă am face asta n-am obține nimic altceva decît o existență artificială, falsă.
Ceea ce trebuie făcut pentru a ieși dintr-o stare de anomie este să descoperim mijloacele prin care indivizii, care se irosesc în mișcări discordante, să ajungă să se reconecteze, în mod armonios – iar această reconectare poate fi realizată doar prin atenuarea inegalităților, a conflictelor și a influențelor exterioare, surse ale răului.
(extrase din lucrarea De la division du travail social: étude sur l’organisation des sociétés supérieures)
Foto: wikimedia commons
