Zet și… totul?

Am avut ocazia să verific acest lucru, artiștii sînt seismografele unei societăți. De fiecare dată cînd se strîng pungi de presiune în vintrele inconștientului colectiv, ei simt, le înregistrează vibrațiile și le anticipează explozia. Intuițiile artiștilor se manifestă de cele mai multe ori prin imagini obsesive care tot revin în prim-planul atenției lor precum niște stihii. Ele se manifestă ca niște subiecte ce se tot reîntorc și care nu par decît în parte că sînt personale.

Poate că pornesc de la cîteva istorii private, după cum vom vedea mai departe, dar nu sînt totalmente întemeiate de acestea. Arată mai degrabă ca niște descoperiri sau vise profetice. Și într-un anumit fel chiar sînt dezvăluiri ale unor substraturi interioare ce au o mai mare doză de adevăr decît orice plăsmuire. Acum negura războiului s-a așternut groasă ca un fundal bituminos. Efectul sufletesc este răvășitor, fiecare cută interioară capătă contururi caravaggialești. Paradoxal, depresiile dispar, prioritățile se rînduiesc, bolile se amînă, se dau jos măștile, bucuriile capătă serifuri nebănuite, haosul de afară e contrabalansat de claritate lăuntrică. Deunăzi vorbeam cu un amic poet despre efectul clarificator al tensiunii războiului și îl aud mormăind ca pentru sine, cu bărbia-n piept: da, dintotdeauna am crezut că viața în regim de confort e ultimul nivel de dificultate.

Dar să revenim la război și la însemnele lui. Pînă acum, scîrnăvia belicoasă a scuipat un semn. Z este ultima literă în alfabetul latin, nu și în cel grecesc, evident, unde ocupă locul 6. De ce a căzut pe ultimul loc în latină? Pentru că nu avea o mare folosință lexicală, iar romanii l-au pus pînă la urmă în alfabet din respect pentru greacă pe care o utilizau în tot imperiul mai ales cînd aveau de vorbit cu cei din provinciile estice sau cînd aveau de împărtășit subtilități sufletești personale. Pentru un roman școlit, greaca suna mai intim, era limba dragostei și a filosofiei. Astfel, există în imaginarul vorbitorilor de limbi neolatine reflexul de a trata semnul Z ca fiind un fel de final, un capăt. În filmul Z al lui Costa Gavras, despre un politician grec ce a fost asasinat, avem și varianta mai puțin funestă a lui Z. După crima politică, în toată Grecia apar graffiti-uri cu Z. Trimiterea e la verbul „a trăi“ la imperativ, „Ζei” (trăiește), ce se citește „Zi”. În alfabetul chirilic, Z ca sunet e desenat ca un fel de 3 sau un omega grecesc întors pe o parte. E a noua literă din alfabetul chirilic și varianta arhaică seamănă cu zeta grecesc.

Se pare că motivul pentru care a apărut semnul Z pe tehnica militară rusească ține de o anumită intenție de a identifica grupul de armată din Vest (de la zapad – vest). De ce nu au pus semnul obișnuit – 3? Probabil pentru a nu-l confunda cu numeralul arab. S-a folosit atunci grafia arhaică. Alegerea însemnării cu Z a armelor nu pare totuși să fi fost o activitate conștientă, ceea ce o face din perspectiva mea și mai relevantă.

Dacă ne uităm la cel mai vechi alfabet, cel fenician, observăm că semnul pentru sunetul Z, care în fonetică este o consoană fricativă dentală sonoră, este un fel de H întors pe o parte (sau două Z puse spate în spate) și care, mai tîrziu, în alfabetul ebraic devine un I cu o bară înclinată spre stînga ca un topor. De aici pornește un întreg șir de asociații prin care Z (Zayin) devine în ebraica Talmudului cuvîntul pentru „armă”. Există și o legendă în cultura cabalistă cum că literele s-ar fi prezentat în fața lui Hashem înaintea creației cerîndu-i să clădească lumea cu ajutorul lor. Litera Z, mai trufașă, spune că ea ar trebui să fie piatra unghiulară a creației deoarece ocupă un loc sfînt în ordinea alfabetului, locul 7. Hashem refuză, spunînd că nu se cuvine ca temelia să fie acordată unei litere ce trimite la război și zaveră. Dar oare chiar a refuzat? Poate că nu, vom vedea mai departe că există argumente cum că n-ar fi refuzat. Zayin are o și o istorie modernă amuzantă, după ce ebraica este redezgropată și devine limba statului Israel. Pe lîngă înțelesul de armă, el capătă în utilizarea comună și sensul de „pulă” și transformarea substantivului în verb, din „zayin” în „lezayen”, devine verbul „a fute”. Iată cum eros și thanatos dansează din nou și se exprimă și-n limbă, iar litera Z pare a avea din start o sonoritate marțială cu trimiteri machist-erotice. Arcurile zbîrnîie, armele zăngăne, bondarii zumzăie și natura înflorește.

O altă direcție de interpretare trimite la Z ca la un gest de însemnare, iar legenda lui Zorro e și ea la îndemîna noastră. Povestea se numește „The Curse of Capistrano” de Johnston McCulley și pune în scenă aventurile lui don Diego Vega zis și Zorro (vulpoi în spaniolă), haiduc-justițiar californian. Mare spadasin, el dejoacă tot soiul de planuri ale administrației nedrepte. Preferă să însemne dușmanii prin trei tăieturi făcute magistral în formă de Z. Lucrurile se leagă, una dintre cele mai influente povești de capă și spadă din secolul 20 preia un substrat mai vechi prin care Z este însemnul făcut de o armă, o inseminare haiducească.

Există și o lucrare de artă contemporană care duce mai departe această tradiție și care pune în scenă efectul de batjocorire a gestului lui Zorro. E vorba despre seria de lucrări ale artistului italian Maurizio Catellan – Z paintings (1996). Ele sînt o ironie la adresa lucrărilor lui Lucio Fontana – celebrele concepte spațiale –, fundaluri în care tușa minimalistă devine tăietură. La Fontana, totul e incizie verticală, niciodată orizontală, cel mult oblică. Iar Catellan vine și introduce intervenția orizontală și hohotul de rîs al „Vulpoiului” mascat. Cei care au văzut filmele cu Zorro știu că ceea ce frapa în atitudinea eroului era relaxarea cu care se duela, o sprezzatura ce se termina cu tăietura în formă de Z urmată de hohoteală. Ceva similar, doar că mai discursive, găsim doar la Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand.

Și jumătate de svastică

Cum am început prin a sugera că semnul acesta ce a căpătat acum impact global a fost anticipat în puterea lui de artiștii plastici, trebuie spus că mă gîndeam la un român – Gili Mocanu. Arta lui ce pare ermetică în primă instanță e, de fapt, o încercare directă de a lămuri o temă – impermanența lumii, o căutare a bazei ferme, țîțîna, arheul, miezul. Tema aceasta este atacată prin mai multe subiecte de-a lungul a mai bine de 25 de ani de activitate. Premisa subiacentă este că nu există instrument mai potrivit ca arta plastică în a dezlega misterul cifrului de mai sus. Nu cu filosofia, ci cu intuiția artistului plastic. Iar spațiul optim în care acest lucru se petrece va fi imaginea fixă, bidimensionalul, sediul imaginației ce a creat tot în ordinea suprastructurilor civilizaționale. Cum ar veni, back to the original drawing board.

Cuvîntul desenat sau pictat este luat la analiză, Gili intuind în lucrări mai vechi de prin 2005-2006 puterea unui alt compus fonemic, C și O, două sunete-imagini. O este sunetul rotund, perfect, vocala mirării în fața accidentului existențial. C este spargerea sunetului fără cusur, o fractură ce face cu putință vorbirea articulată. Fără acest C – accident ca o tuse obstructivă –, limbajul rostit nu ar fi avut sens. Vorbirea e instaurată de acest sughiț vocal. Iar CO este chiar particula lingvistică care exprimă legătura. Ce a devenit amuzant pe undeva prin decada 2010-2020 a fost că mai toate discursurile curatoriale începuseră să abunde în termeni precum co-creator, co-participare, co-dependență, colaborare. Insistența exasperantă a acestei cooperații artistice globale a fost pusă între paranteze doar de… COVID.

Concomitent cu subiectul CO care s-a lămurit ceva mai repede a apărut și un interes pentru semnul Z. Există și o istorie personală a artistului care își vede tatăl, contabil pedant, făcînd un semn la finalul fiecărui document, acel Z ce anula spațiul liber ca și cum scrisul ar avea oroare de vid și umplerea/anularea lui se consfințește prin floreta caligrafică a acelui Z final. Nu cruce, nu linie, Zet definitiv. Sigur, semnul avea îndreptățire contabilă, proteja documentele de eventuale falsificări, dar actul de anulare irevocabilă pare, pentru o fire sensibilă, un gest marțial, e un șoc, un fulger (alt Zet) care arde posibilitatea oricărei continuări. Zet e armă și moarte, și după el... nimic. De aici avem lucrarea de mai tîrziu „Zet and nothing”, scris în oglindă ca un mesaj îngropat invers, dar la vedere. Îl putem citi doar dacă ne sucim un pic privirea, în felul acesta privitorul resilabisește ca un copil o propoziție pe care, dacă ar fi citit-o normal, nu i-ar fi acordat atîta atenție.

Într-o lucrare din 2007, Gili observă că Zet-ul este și jumătate de svastică. Ca orice semn stihial, svastica a avut parte de o istorie recentă care a încărcat-o cu conotații oribile. Ea e totuși un semn vechi, care e încă foarte răspîndit în lumea indică. Brațul unei svastici e un Zet. În imaginarul inițial hindus, svastica este un însemn arhetipal al felului cum intersecția în unghi drept a crucii se poate transforma în mișcare și viață. Altfel spus, centrul labirintului este o cruce, un omphalos, un buric, un miez, intersecția unor diagonale. Centrul acela nu poate crea tot labirintul lumii decît dacă cele două linii perpendiculare sînt ajutate de mișcarea sugerată de secera unui Zet care va iniția vortexul vieții. Svastica e o imagine a lui Dumnezeu care exprimă direct posibilitatea mișcării cînd totul e nemișcare. Puterea acestui semn a fost simțită de multe ideologii, secera și ciocanul comunist sînt o svastică, semnul celor două chei ale Sfîntului Petru din heraldica papei e o svastică, nu mai vorbim de naziști. Îl observăm și-n gagul genial al lui Catellan – banana lipită cu scotch.

Gili nu rămîne doar aici și observă în continuare cum Zetul e și unirea diagonală a unor linii paralele. E ceva poetic în toate acestea, ca atunci cînd profesoara de matematică îi spunea în gimnaziu că două linii paralele se vor întîlni la infinit. Sau, mai precis, există paralelism între linii doar dacă ele se vor întîlni dincolo de timp, la infinit. Altfel, toate se întîlnesc în timp. Zet e deci și un semn al idealului, acel ceva ce nu poate exista undeva, cîndva. Lucrările din ultimii ani preiau și lecția compozițională a Zet-ului. De-a lungul operei sale, Gili a tot realizat reducții plastice minimaliste, ca-n seria „Orbirea”, unde culoarea era anulată și totul era redus la desen și clarobscur. Aici e vorba de o reducere la minimum minimorum compozițional, dat de acest semn arhetipal – Zet. Tablourile lui intitulate „Zet” vor fi monochrome, iar liniile compoziționale vor urma diagonalele formatului dreptunghiular. Diagonala e minimum de linie într-un dreptunghi, aproape că este primul gest logic, iar lucrările lui Gili intitulate „Zet” erau experimente picturale extreme în care desenul era doar o diagonală, iar pictura era dată la minimum monocrom.

După cum vedem, înțelegerea unui concept deschis cum e Zet funcționează nu neapărat logic, iar neînțelegerile sînt și ele creatoare de cultură și istorie (de cele mai multe ori nefastă). Ce trebuie subliniat în urma acestui lung excurs este că Z este o formă arhaică ce funcționează ca o cheie franceză care deschide foarte multe porți ale cunoașterii interioare. Înțelegerea lumii avansează și ea în zigzag, meandrele ei fiind exact plăsmuirea culturală în care trăim. Iată un exemplu de cum funcționează inconștientul cultural colectiv și ce repercusiuni are în manifestările artistice contemporane. Trebuie spus că, înainte de 24 februarie, una din intențiile galeriei pe care o conduc era să organizeze o expoziție care să se numească „Zet și nimic”. Cum Zet-ul a fost deturnat într-o manieră barbară, acest lucru nu mai e posibil, lucrările mai sus menționate vor trebui să aștepte zile mai puțin extreme.

Dan Popescu este galerist la H’Art Gallery.