Adrian CIOROIANU

Și, prinși între atîtea povești pe care nu le vom duce niciodată pînă la ultima filă.

Dar concluzia acestor rînduri este alta: nu ce va face Rusia va fi, pe termen lung, principalul subiect în atenția Europei.

Statuia lui Castro inaugurată de Putin vorbește mai puțin despre prezentul Cubei – și mai mult despre trecutul liderului Rusiei.

URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.

Solidaritatea, în politica externă, este o bună investiție, doar că mereu riscantă – pentru că actorii se schimbă, și odată cu ei se schimbă interesele locale/zonale.

Norocul sau ghinionul nu determină Istoria; cele două sînt doar simplificări ale unor realități mereu în schimbare.

Trăim mai bine decît părinții noștri – dar, în același timp, nu știm dacă copiii noștri vor trăi mai bine decît noi.

În fața noastră, la două sau trei decenii în viitor, va urma o revoluție (post-umană?) de o amploare fără precedent.

S-a ajuns astăzi, în anii noștri, ca oamenii cu bani să mănînce pîine de secară, iar oamenii săraci să se mulțumească doar cu pîinea albă.

Contestarea Crăciunului (nu numai artistică, ci și politico-ideologică) a început mai demult.

Tăria oricărui imperiu depinde de situația celor mai periferice provincii ale sale.

Azi, un om curios nu are absolut nici o șansă să se plictisească vreodată în viața lui.

Rebelii fără cauză pot fi spectaculoși o vreme, dar falsul iese repede la suprafață.

A vorbi despre „ratări“ în Istorie e riscant, pentru că se presupune că alte alternative posibile ar fi fost mai bune – ceea ce nu avem de unde să știm.

În ultimii 80 de ani, ne-am obișnuit a crede că discursul antioccidental e monopolul extremei stîngi a politicii. Dar acesta e un clișeu, eronat. Eu am avut, în familia mea de olteni, simpatizanți legionari – și mulți dintre cei care citiți aceste rînduri i-ați avut, la rîndu-vă, în familiile voastre. Comunismul a fost o himeră plantată la noi din semințe străine. Dar legionarismul nu ne-a fost impus de Mussolini sau de Hitler, ci a fost un produs himeric autohton, al unei/unor generații de româ

Într-un context plin de acea ironică impredictibilitate a Istoriei, în februarie 1938, un personaj oportunist al celui de-al Treilea Reich, pe nume Joachim von Ribbentrop (particula von era falsă) – negustor de alcool, reprezentant al firmelor de șampanie franțuzești și de whisky scoțian în Germania – ajungea ministru de Externe al lui Adolf Hitler. Înainte, nu pentru mult timp, Ribbentrop fusese ambasador al Reich-ului la Londra, unde devenise ridicol din prima zi, cînd, în disprețul protocolul

Acești oameni nu trebuie reprimați. Ci înțeleși. Și puși în contextul lor istoric. Să interzici e cel mai simplu lucru; să tolerezi e inițial delicat, dar devine tot mai simplu, odată cu timpul; în schimb, să c

E adevărat că lui Păunescu i s-a încredințat, cu voie de la partid, conducerea săptămînalului Flacăra, odată întors din SUA, în 1973, dar e fals că i s ar fi dat și Cenaclul; datele de care dispunem spun că el a venit cu ideea unui Cenaclu pentru ti

În anii ’70, un disident est-european recurgea la infinite tertipuri pentru a trimite un manuscris în Vest. Mie îmi place povestea manuscrisului despre care povestea Doina Cornea, ascuns într-o păpușă. Azi, dacă nu ești în nordul unei anume peninsule, comunicare

Rezultatele acelor întîlniri dintre regina Maria (mereu îmbrăcată în alb) și fotografi sînt interesante și probabil că nu peste mult timp cineva va fi, la noi, tentat să facă o autentică analiză imagologică a acelor zeci, poate sute, de clișee cu regina pe front.

Dumnezeule!, îți vine să spui, atît de timpurie să fi fost manipularea istoriei? Ei bine, răspunsul e nu – pentru că, încă de pe atunci, manipularea era cu mult mai veche.

Necunoscutul din oglindă este demn de milă doar dacă are plăcerea perversă și perdantă de a-și plînge singur de milă.

Marine Le Pen are un talent pe care noi, cei din Estul Europei, îl cam știm: amestecă lucruri reale cu altele discutabile, astfel încît cetățeanul turmentat din Franța nu mai știe ce să creadă.

Există încă și probabil vor mai fi și în viitor români care vor crede/spune că ciobanul mioritic sîntem noi toți, că „mămăliga nu explodează“ (așa cum se spunea la începutul anului 1989 – pentru ca la finalul aceluiași an să fim singura țară ieșită din comunism cu multe victime umane și cu sînge pe un perete de la Tîrgoviște).

După 1848, elita românească a fost sincronă cu ideea națiunii ca panaceu, ba chiar a fost harnică în a arde etapele – dat fiind că aveam de remontat un decalaj.

Accidentul de la Cernobîl a creat un precedent notabil de transparenţă (forţată) la Moscova, dar şi o consecinţă nu tocmai fericită. Din acel moment, toate catastrofele au fost reflectate pe larg în presa sovietică a ultimilor ani ai lui Gorbaciov.

Este evident, pentru orice om educat, că era o ironie pe care artistul spaniol era foarte tentat să o facă: „sceptru“ şi „preşedinte“ sînt termeni incompatibili. Dar N. Ceauşescu nu a gîndit aşa – şi, mai mult, nu a fost nimeni în jurul său care să-i spună cît de ilogic este ca un preşedinte să poarte un sceptru.

Nimeni nu a reuşit să vadă cîţi dintre ei sînt refugiaţi de război din Siria, cîţi sînt tineri care fug de recrutarea militară din ţările lor, cîţi sînt refugiaţi economici din alte spaţii şi cîţi sînt bărbaţi sau femei, aventurieri pur şi simplu, încercînd să-şi asigure perspectiva unei pîini mai albe (sau mai sigure).

Aproape două decenii după ultimul Război Mondial, interesele sovietice au fost dominante în economia României. Ele au presupus multe, de la reparaţiile de război de 300 de milioane de dolari către URSS pînă la experimentul păgubos al Sovrom-urilor, în paralel cu naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii etc.

Problema dacilor în cultura română derivă din faptul că mereu, în ultimele aproape trei secole, în spatele lor s-a aflat fie un scop politic, fie o ideologie. Fie prin uitarea lor premeditată, fie prin exagerarea prezenţei lor, dacii au jucat rol de pioni pe tabla culturală – cel mai adesea, fără legătură cu ceea ce ştim despre ei.

Românii au o relaţie bizară cu Dunărea: ştim că este (şi) a noastră, dar cu toate acestea o privim ca şi cum ne-ar fi exterioară. De cînd se întîmplă acest lucru? Unii sînt tentaţi să răspundă „dintotdeauna“, iar alţii spun că mai degrabă această realitate acoperă doar ultimul secol şi jumătate.

La 25 de ani de la victoria sa categorică din mai 1990, este încă greu să vorbeşti despre Ion Iliescu. În acea primăvară eram student şi-mi doream cu toată ardoarea ca barca politică a dlui Iliescu să intre la apă.

Privită pe hartă, Europa este periferia zdrenţuită şi minionă, de-a dreptul, a unui colos continental eurasiatic dominator, rece (în partea sa nordică), uscat (în centrul său) sau lovit de ploi furtunoase (în sud). Şi totuşi, în această biată (pe hartă) periferie europeană se află, de peste două milenii, nucleul modernităţii umane.

Într-una dintre amiezile mele berlineze recente, mi s-a oferit ocazia savuroasă de a prezenta un film documentar despre istoria României unui public germanofon – ale cărui impresii, la final, urmau să fie în mod evident diverse. În sala frumos furniruită a Institutului Cultural Român din Berlin erau oameni cîteva zeci, adunaţi la ceas de înserare.

Nu vreau să vă plictisesc cu harta gastronomică a Ku’damm-ului – mai ales că bulevardul e vestit mai puţin prin terasele cu wurst & bere şi mai mult prin magazinele Louis Vuitton, Gucci sau Hublot care-l ornează pe un întreg segment. Vă propun să ne retragem într-o ceainărie, tot la stradă – şi să vorbim puţin despre culorile publicitare ale bulevardului Ku’damm.

În jurul meu, nu întîlnisem mulţi oameni cărora să le placă Berlinul – aceasta înainte de a-l vedea eu însumi. Este un oraş de care – în măsura în care istoria secolului XX îţi spune ceva – te aproprii mai curnd cu o temătoare curiozitate, şi nu cu excitaţia la care te predispun, de exemplu, locuri precum Parisul, precum Londra sau precum colinele scorojite de soare ale Toscanei.

În anii preadolescenţei mele – începutul anilor '80 –, una dintre temele recurente ale propagandei oficiale (atîta cîtă ajungea ea la un puştan) era că în Occident sînt droguri şi drogaţi, pe cînd, vezi bine, în România nu erau.

Obligat de evenimente, întrerup povestea despre Salonul de carte de la Paris – şi despre polemicile de acolo – pentru a reveni în plin centrul Bucureştiului, unde par a se iţi scînteile unui viitor scandal. Ceva se întîmplă azi printre istoricii români. Un vînt de dihonie bate – de parcă am alerga cu toţii pe acelaşi culoar.

Gîlceava unor intelectuali cu lumea. Pentru că, ce-ar fi Parisul fără românii care să se-mpungă pe-acolo?!

Şi iată-mă-s ajuns în dragul nostru Paris, într-o seară – taman pe la ora la care, la Salonul cărţii, cîţiva tineri provocau un mic incident la standul românesc, soldat cu cîteva măşti alb-negre pe faţă şi cu pete de vin roşu pe mocheta albă de pe jos.

La ora la care scriu, echipele de fotbal ale Ungariei şi României se pregătesc pentru un meci care pare condamnat la oarecare tensiuni. Nu fotbalul e de vină – ci istoria noastră comună, contondentă pe alocuri. Din păcate, un meci cu Ungaria nu e niciodată un meci ca oricare altul – nici pentru noi, nici pentru ei.

Era tot într-o primăvară, acum 136 de ani – în 1877. La sfîrşitul lui martie, cîteva detaşamente turceşti au trecut Dunărea, atacînd (mai bine zis, jefuind) orăşelul Bechet şi alte cîteva localităţi din sudul României.

Cîteva recente întîmplări mă determină să aduc unele nuanţe într-o poveste care pe unii dintre dilematici i-ar putea interesa. Şi, chiar dacă nu v-ar interesa, tot m-aş simţi tentat să o spun – măcar din motivul că adevărul, din cînd în cînd măcar, trebuie pus în lumină.

În ultima decadă a acestui februar, Cluj-Napoca a trăit un fel de primăvară zgribulită, cu şoferi de taxi bombănind pe-o latură a Pieţei Unirii şi cu studente încotoşmănate, bombănind şi ele, pe toate laturile campusului studenţesc.

Cu ani în urmă, prins în vreo polemică din acele vremuri, am scris în Dilema un text ce-a necăjit cîţiva membri ai Academiei Române; mi-aduc aminte că regretatul Florin Constantiniu mi-a vorbit despre poveste la cîţiva ani distanţă şi, dacă nu mă înşel, dl Eugen Simion mi-a bătut la un moment dat un apropont.

Vă spun ceva, dar să nu rîdeţi: relativ recent l-am visat pe Karl Marx! De regulă, un bărbat poate avea – şi chiar e indicat să aibă – şi vise ceva mai frumoase şi mai epilate decît cele care-l implică pe acel bărbos. Dar staţi să vedeţi, că nu v-am spus tot: curiozitatea faptului de a-l fi visat pe Marx nu e întrecută decît de contextul în care l-am visat!

Ceea ce-i fascinant în povestea imperiilor e că nici măcar ele nu-s scutite de un sîmbure de drăgălaşă stupiditate – care, inutil să v-o spun, dă sare şi piper Istoriei ca atare. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic şi Rusia erau prinse într-un acerb „Mare Joc“ geopolitic prin Asia – din Afganistan şi pînă în India.

În clasica sa carte despre Psihologia poporului român, D. Drăghicescu spune că, dintre zonele locuite de români, în Moldova s-ar regăsi „mai pronunţată“ o „notă pasivă, resemnată“ a locuitorilor. El contrapune pe moldoveni oltenilor – pe care-i considera mai iuţi, mai revoluţionari – şi dă ca exemplu revoluţiile de la 1821 şi 1848, care ambele au avut ceva sevă oltenească în ele.

Ooh!, voi, cititoare & cititori, cu Cerul şi cu Pămîntul vă rog să-mi fiţi martori aici la una dintre cele mai teribile poveşti pe care le-am trăit în ultima vreme! Numai ce stăteam eu aşa, la masa de scris, într-o dimineaţă, fără poftă şi fără idei.

După ce, săptămîna trecută, nu m-am putut sustrage sergiunicolaescu-maniei ce a traversat ţara şi mai înainte ca (sper, săptămîna viitoare) să vă redau o nouă întîlnire cu faimoasa (pentru mine) şi ultrafrumoasa (pentru dvs., dacă aţi vedea-o) djină ce mă mai vizitează, reiau acum, distinşi cititoare & cititori, modestele-mi impresii de călătorie prin Spania – cu un ultim episod.