Infuzia și confuzia modelelor în comunismul românesc. Woodstock – Cenaclul „Flacăra“ – „Omul altfel“ al lui Adrian Păunescu

Publicat în Dilema Veche nr. 804 din 17-23 iulie 2019
Infuzia și confuzia modelelor  în comunismul românesc  Woodstock – Cenaclul „Flacăra“ – „Omul altfel“ al lui Adrian Păunescu jpeg

Cînd Gabriela Adameșteanu a publicat Anii romantici (2014), unele dintre amintirile sale au stîrnit ironie: precum ideea că Cenaclul „Flacăra“ din anii 1973-1985 românești ar fi avut legătură (via poetul Adrian Păunescu) cu mișcarea flower-power din SUA și cu festivalul de la Woodstock (15-18 august 1969). Am cunoștințe (literați, istorici ș.a.) care spun că Adameşeanu n-a priceput nimic din fenomenul Woostock, din moment ce-l leagă de „cenaclul lui Păunescu“. Alții spun că e chiar un sacrilegiu să asociezi flower-power și „Cîntarea României“. Dar am și cunoștințe care, folosind logica și datele de care dispunem, acceptă ideea că asocierea e validă. Eu cred că prezumția Gabrielei Ada-meșteanu (întărită de amintirile poetei Constanța Buzea, ex-soție a lui Păunescu, ca și de propriile mele date) e adevărată. Încerc aici să explic de ce.

Ieșirea din maniheism

Există intelectuali, a căror operă o respect, fără a fi fost mereu în ton „la ordinea zilei“, v. Eugen Negrici sau Vladimir Tismăneanu, care, indiferent de ce vor afla, vor fi tentați să vadă latura blamabilă a lui Păunescu. Pe de altă parte, din spate vine o generație de istorici/literați care ies din maniheism, precauți cu etichetările și dispuși să vadă fațetele subiectului – în privința Cenaclului, a lui Păunescu sau a contextului de atunci. Cum e și normal, în timp balanța se va apleca în favoarea celor din urmă.

Cine cunoaște dezbaterile din orice țară liberă știe că, de 50 de ani, fenomenul Wood-stock (impropriu numit, locul fiind altfel desemnat pe hartă) a fost departe de a întruni vreodată o unanimitate în SUA. Timp de decenii, „America profundă“, cea de dreapta, religioasă și puritană, l-a detestat de-a binelea, în timp ce adepții contraculturii au construit o legendă în care realul și imaginarul sînt parte din poveste. În chiar zilele Woodstock, un serios ziar newyorkez întreba: „Ce fel de cultură poate ieși din acea bălăceală în noroi, alcool și marijuana?“ (acele zile de august au fost ploioase); în 1970, proprietarul fermei de lactate pe care a avut loc ediția ’69 a refuzat să mai dea terenul pentru o nouă ediție; fermierii din zonă și politicienii locali au interzis timp de trei decenii hippioților sau nostalgicilor să se adune în zonă și abia pe la mijlocul anilor 1990 un promoter artistic a cumpărat acea suprafață de teren, în scopul exploatării legendei care se crease. Legendă care la unii americani a prins, la alții, nu. Să nu vă așteptați ca președinții republicani ai SUA – de la Richard Nixon la Donald Trump via Ronald Reagan – să fi avut multe laude pentru Woodstock ’69.

Maniheismul, o bună bucată de vreme, a funcționat și aici. Nostalgicii flower-power și ai stîngii anti-Vietnam vor spune că atunci, în 1969, a început „Marea eliberare“ – de la muzica rock pînă la mișcarea azi numită LGBTQ (prima paradă gay a fost o revoltă împotriva poliției din New York, în noiembrie ’69). La polul opus, potrivit mai multor memorialiști, Ronald Reagan – care a început o cruciadă împotriva drogurilor, în anii ’80 – spunea că răul, în America, a plecat de la „Woodstock ’69 and comp“.

Punerea în context

În toamna anului 1972, un tînăr poet de 29 de ani pe nume Adrian Păunescu ajungea în SUA, cu o bursă pentru scriitori străini – un program al Universității Iowa. N-a fost singurul român cu bursă de la americani/occidentali – și cred că nimeni nu e într-atît de naiv încît să creadă că ele erau date exclusiv pentru merite literare: erau reținuți intelectualii curajoși în raport cu regimul sau cei văzuți a fi de perspectivă, într-un fel sau altul. Acel american care, undeva-cîndva, făcuse fișa tînărului Păunescu avea argumente pentru plimbarea lui prin SUA: la nici zece ani de la debut, Păunescu era redactor-şef adjunct la România literară (notă: R.l. nu era o revistă nouă, ci fosta, cu nume sovietic, Gazeta literară, rebotezată în octombrie 1968, pe fondul post-Primăverii de la Praga).

În vara anului 1972, Adrian Păunescu era un poet prolific, energic, cu un succes în creștere la critică și la public. Evident, el nu era un disident – dar fișa lui americană cu siguranță reținea trei lucruri: 1) era bine înfipt și cu perspective în sistemul local; 2) era antistalinist și 3) era un naționalist. Ei bine, cei care judecă istoria exclusiv după criterii morale (și care mereu vor fi nemulțumiți, pentru că, pe scurt, ei nu înțeleg nimic din istorie) vor accepta cu greu că, la începutul anilor ’70, americanii aveau nevoie, într-o țară precum România, nu neapărat de disidenți, ci de oameni intrați în sistem, antistaliniști și naționaliști – trei bife necesare pentru ca un intelectual să ajungă, sooner or later, în conflict/contradicție cu Uniunea Sovietică și/sau cu regimul din propria țară. Permiteți-mi să vă spun că, aici, fișa americană a lui Păunescu nu s-a înșelat deloc. Nu democrația din 1990 a pus capac ascensiunii lui Păunescu, ci regimul Ceaușescu, în vara lui 1985.

Ce fel de SUA găsea Păunescu, ajuns acolo, în 1972-’73? O Uniune divizată, cu polemicile și frustrările stîngii americane din timpul unui președinte de dreapta (Nixon), care, în pierdere de viteză, avea să intre în coșmarul Water-gate (1974); iar cealaltă SUA, cea de dreapta, era la rîndu-i nemulțumită și frustrată de maniera în care războiul din Vietnam evolua, lăsînd America fără glorie, oripilată de Pentagon Papers (1971) și cu un moral social în colaps.

Miza: tineretul

În timpul șederii în SUA, Păunescu a avut, pare-se, flerul de a înțelege un lucru simplu (care, în România anului 2019, pentru unii politicieni, e încă un mister): în orice dezbatere politică, economică sau culturală, miza, la final, e tineretul unei comunități (Socrate, apud Platon, a dat exact acest mesaj). Văzînd că cea mai dinamică parte a societății americane (deși minoritară) era cea agitată de contracultura rock-poezie cu mesaj-rebeliune ideatică sau vestimentară etc., Păunescu și-a dat seama ce teren virgin avea, din acest punct de vedere, acasă.

Nu reiau aici „diagnosticul“ pe care l am dat Cenaclului „Flacăra“ în cartea mea, din 2011, Epoca de Aur a incertitudinii (inclusiv paralela între Cenaclul „Flacăra“ și Școala de la Păltiniș, pe care am văzut-o mai nou însușită și de alții), dar cred că, din acest punct de vedere, istoricii viitorului imediat ne vor propune interpretări la care azi nu vă așteptați.

E adevărat că lui Păunescu i s-a încredințat, cu voie de la partid, conducerea săptămînalului Flacăra, odată întors din SUA, în 1973, dar e fals că i s ar fi dat și Cenaclul; datele de care dispunem spun că el a venit cu ideea unui Cenaclu pentru tineri – idee pe care Dumitru Popescu („-Dumnezeu“, membru CPEx, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste) și, ulterior, Nicolae Ceaușescu au acceptat-o, fiecare imaginîndu-și altceva.

Rezultatul? Anii 1970 au fost o perioadă în care partea semipolitizată a societății românești (știință, film, spectacol, literatură, televiziune, muzică etc.) a preluat intens modele occidentale (copiindu-le sau parodiindu-le), din simplul motiv că autorii își dădeau seama că acele referințe occidentale aveau succes la consumatorul român – niciodată acesta nefiind, după 1850, un adept al rusificării/sovietizării culturii.

Adrian Păunescu a mers exact pe acea linie: a adaptat (naționalist – după schema occidentală) ceea ce văzuse în America, așa cum o interpreta el, și a creat (terenul fiind gol) evenimente, artiști, refrene. Scepticismul ironic al unor literați/istorici de azi la adresa Cenaclului „Flacăra“ va fi curînd contestat – pentru că, dacă le analizezi în contextul asfixiant de atunci, ajungi la concluzia că, în raport cu demagogia pro-Ceaușescu și pro-partid ce domina discursul public, serile lui Păunescu din primii ani ’80 aveau un merit (verificabil): se vorbea mai mult despre Lumină-Luptă-Libertate decît despre Comunism-Partid-Ceaușescu. Suprasaturată de cultul personalității, generația din care eu fac parte vedea că (spre deosebire de TV, Radio, presa accesibilă etc.) în Cenaclu cuvîntul „iubire“ apărea mai des decît cuvîntul „partid“ – și rareori cu legătură între ele.

Epilog

La final, o mărturie pe propria mea credibilitate (cine crede, bine, cine nu, nu – să fim cu toții sănătoși).

În 2004-2008 am fost coleg, în Senatul României, cu Adrian Păunescu. El era președintele Comisiei de Cultură, eu vice. Am plecat de pe o poziție de totală adversitate (epoca Alianței D.A., eu liberal, el pesedist etc.), apoi, dată fiind convingerea mea că omul are de povestit, îl atrăgeam pe vreo latură a sălii Senatului, în cursul unor dezbateri în care Gh. Funar, C.V. Tudor ș.a. vorbeau la pereți. N-am ezitat între a-i asculta pe aceștia și a-l îmboldi pe Păunescu – care, și el, în ziua următoare, îmi propunea să reluăm discuția, pentru că, din cauza gabaritului și a obișnuinței de a scrie noaptea, el era tentat să ațipească în timpul discursurilor gen Funar & Vadim, iar televiziunile îl filmau și-l ironizau etc. Decît să moțăie, prefera să răspundă întrebărilor mele. În acei ani nu aveam telefoanele de azi, nu l-am înregistrat – el spunea că o să-și scrie memoriile și că o să înțeleg de acolo totul.

„Și cu Cenaclul, din ’73, cum a fost?“, l am întrebat, de mai multe ori. „A fost după anul meu american“, zicea. „Am văzut acolo, printre tineri, cum muzica și poezia pot schimba o lume. Ceaușescu a fost de acord, spera că-i voi da «omul nou». Dar eu cred că rezultatul a fost un «om altfel».“ „Adică?“, întrebam eu. „Nu vă grăbiți, o să scriu despre asta pe larg în memoriile mele“, spunea.

Din cîte știu, acele memorii n-au apărut niciodată. Dar poate că „omul altfel“ deja există. 

Adrian Cioroianu este profesor universitar, ambasador la UNESCO, editor al volumului colectiv Un Centenar și mai multe teme pentru acasă, Editura Polirom, 2018.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
„Capra cu trei iezi“, locul 1 pe Netflix. Publicul fie îl iubește, fie îl urăște: „Un film ce n-ar fi trebuit să existe“ FOTO
La fel ca alte pelicule românești lansate pe platforma de streaming, producția horror „Capra cu trei iezi“ a împărțit telespectatorii în două tabere.
image
Iubirile Principesei Margareta: un student socialist și un actor
Principesa Margareta împlinește la 26 martie vârsta de 74 de ani. Fiica cea mare a regelui Mihai I a avut două mari iubiri în viață: Gordon Brown, cel care avea să devină prim-ministru și actorul Radu Duda, cu care s-a căsătorit.
image
„Regele criptomonedelor”, răpit și torturat după ce și-a înșelat investitorii cu 29 de milioane de dolari
Aiden Pleterski, în vârstă de 23 de ani, care s-a autoproclamat „regele criptomonedelor din Canada” a fost răpit și torturat, după ce și-ar fi înșelat investitorii cu 29 milioane de dolari, relatează Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.
image
Aventurile lui Landolfo Rufolo, un bancher medieval imaginat de Boccaccio
Deşi Landolfo este un personaj fictiv, numele familiei este cât se poate de real, Rufolo fiind, pe la 1280, una dintre cele mai bogate familii din sudul Italiei.