Academia, stejarii şi Holocaustul

Cu ani în urmă, prins în vreo polemică din acele vremuri, am scris în Dilema un text ce-a necăjit cîţiva membri ai Academiei Române; mi-aduc aminte că regretatul Florin Constantiniu mi-a vorbit despre poveste la cîţiva ani distanţă şi, dacă nu mă înşel, dl Eugen Simion mi-a bătut la un moment dat un apropont.

Scriam atunci (cred, prin 1999 sau 2000), printre altele, că în curtea Academiei sînt mai mulţi corcoduşi decît stejari. La drept vorbind, chiar aşa şi era: curtea AR avea corcoduşi cît cuprinde, pe sub care vieţuia un familion respectabil de cîini ai nimănui, hrăniţi din mila lucrătoarelor şi din resturile de covrigi ale celor ce veneau la Biblioteca AR. Se înţelege, trimiterea mea la corcoduşi vs stejari n-a fost luată în termeni botanici, ci la scară umană etc.

Dar, cum toate păcatele ni le plătim în viaţă fiind, în anii ce au urmat am înregistrat cu plăcere transformarea admirabilă a curţii AR, odată cu noua construcţie modernizatoare. La drept vorbind, e o plăcere azi să ajungi în aria venerabilei noastre Academii şi a bibliotecii aferente. Mai mult: pus în situaţii oficiale eu însumi, am conlucrat bine cu dnii Eugen Simion şi, mai apoi, Ionel Haiduc – actualul preşedinte al forului. Indiferent de convingeri şi dincolo de specializările fiecăruia, nu m-am îndoit de buna credinţă a unor astfel de oameni – şi sper că şi reciproca e validă. Se cuvine, aşadar, în termeni dendrologici, să fac rectificarea: azi, în curtea Academiei Române sînt mai mulţi castani şi alţi arbori nobili decît corcoduşi – cu siguranţă.

Tocmai pentru că apărarea renumelui Academiei naţionale e o misie de onoare pentru un intelectual angajat, cutez aici cîteva idei despre o cuvîntare recentă din Aulă a dlui Vladimir Iliescu, profesor de origine română stabilit în Germania. Nu-l cunosc (din viaţă sau din cărţi) pe dl Iliescu; mă rezum, aici, la cîteva observaţii pe marginea intervenţiei sale. Fac precizarea că, din cîte ştiu, Academia n-a fost prin ceva implicată în intervenţia cu pricina.

Din păcate, alocuţiunea dlui Iliescu, departe de a lămuri ceva, a sporit ceaţa – oricum, intervenţia n-avea legătură cu evenimentul la care s-a produs (din 14 februarie a.c.). Apar acolo idei curate („istoricii sînt conştiinţa unei naţiuni“, „adevărul e mai presus de toate“ ş.a.) şi divagaţii bizare („ca mulţi cernăuţeni arieni, am învăţat idiş„ etc.), miza fiind – spune dl Iliescu – abordarea unor probleme ce ne „frămîntă“, dintre care una ar fi „o minciună enormă, pe plan cosmic“: anume, că România ar fi pe harta Holocaustului din anii celui de-al Doilea Război Mondial. Teza dlui Iliescu e aceea că în România „au fost persecuţii“ împotriva evreilor, soldate cu 100-120.000 de morţi, dar „nu a fost Holocaust – dovadă cei peste 300.000 de evrei care au scăpat.“

Cu un ton de o relaxată superioritate, dl Iliescu s-a dorit a fi omul şcolit venit de departe pentru a lămuri, definitiv, o problemă gravă. N-a reuşit. Dimpotrivă. Domnia sa a reluat teme vînturate în primii ani ’90 (asocierea cu Holocaustul „ne face rău în străinătate“, „România e declasată“ etc.) şi în care azi un spirit lucid nu mai crede. E un fapt că în anii războiului, pe teritoriul României sau în aria de acoperire a autorităţilor române, s-au comis împotriva evreilor români (şi nu numai) fapte ce intră în geografia amplă a Holocaustului. Cei ce neagă aceasta pierd din vedere sensul larg al definiţiei Holocaustului (alţi istorici preferă termenul restrîns de Shoah, anume pentru calvarul evreiesc). Dar, indiferent cum le-am numi, cei ce neagă prezenţa României pe acea hartă – de la legislaţia şi pogromul antievreieşti şi pînă la deportarea evreilor şi a ţiganilor – nu reabilitează bunul renume al României, ci mai rău fac. Nu pentru că ar exista vreo cabală misterioasă ce ne-ar persecuta dacă nu ne pocăim, ci pentru că demnitatea unei naţii derivă tocmai din puterea de a-şi analiza istoriografic greşelile. Tocmai pentru că a fost un timp în care unii semeni şi concetăţeni au avut de suferit pe criterii rasiale, a discuta cu onestitate aceste lucruri nu-nseamnă pocăinţă, ci izbăvire. Iar schimbînd termenii, nu schimbăm realitatea: au murit oameni.

Cît priveşte ideea dlui Iliescu că „persecuţiile“ merg pînă la 120.000 de morţi, după care Holocaustul ar începe de la o cifră mai mare... mă scutesc a o comenta, e penibilă. La fel şi gluma de final, de înfiinţare a unui „club al antisemiţilor filosemiţi“ – o glumă nereuşită. E de mirare că cei 30 de ani petrecuţi în Germania de dl Iliescu nu l-au învăţat că prezenţa în Aula unei Academii naţionale îl obligă pe un intelectual să fie bine înarmat (cu logică şi argumente) atunci cînd se aruncă asupra unui subiect sensibil.

Altfel, nimic nu e mai hazliu (în dendrologie) decît un corcoduş cu pretenţii de stejar.

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.