Marea putere pe care nimeni n-o vede Amestecăm un continent, un război și o criză și vedem ce iese
Problema, în Europa, este că o știre anodină plecată dintr-o țară va avea ecouri unde nu te aștepți, într-o altă țară, pe același continent. Drept care vă întreb: ce legătură credeți că există între un anumit prinț german trăitor în anul 2023, dictatorul Adolf Hitler și primul rege al românilor, Carol I?
Marele vals
Iată care poate fi, acea legătură (sau una dintre ele, relatată de The Economist, 25 martie a.c.). Pe 9 martie recent, prințul (de 46 de ani azi) Georg Friedrich de Prusia – care este stră-stră-stră-strănepotul kaiserului Wilhelm al II-lea, conducătorul Germaniei în Primul Război Mondial – a ținut o conferință de presă la Berlin cerînd retrocedarea proprietăților, a mobilelor, operelor de artă ș.cl. confiscate de ocupația sovietică de după 1945 (nu e prima dată cînd o face).
Acest prinț Georg Friedrich este un Hohenzollern – marea familie care conducea nu numai Germania, la începutul secolului XX, ci și un regat pe nume România. Azi, în Germania, numele de Hohenzollern are o conotație preponderent negativă – mai ales de cînd fiul mai mare al fostului kaiser Wilhelm obișnuia să-i trimită telegrame de felicitare lui Hitler –, dar în România, nu numai în inima nostalgicilor dinastiei locale, Hohenzollern este o casă cu totul onorabilă și de bună pomenire, din simplul motiv că de acolo a venit primul nostru rege: modestul, eficientul, răbdătorul (și rusofobul) Carol I, fondatorul dinastiei române. În context fie spus, rar se amintește la noi că familia Hohenzollern din Germania l-a dezavuat pe regele nostru Ferdinand, atunci cînd acesta – în august 1916 – a declarat război Germaniei sale natale, din loialitate față de coroana României pe care o purta! Acest detaliu nu-i împiedică astăzi pe români să aibă impresia că Hohenzollern este încă o parte bună din istoria dinastiei lor.
Dar lucrurile sînt încă mai complicate de atît. În România de azi, regele Carol I sau Regina Maria sînt personaje foarte populare – dar acum 70 de ani manualele de Istorie nu vorbeau nimic despre ei, iar discursul public nici atît! După cum acum 70 de ani, în Germania federală postbelică, erau destui oameni care se întrebau dacă republica va rezista și dacă nu cumva revenirea la Hohenzollerni n-ar fi o soluție!
Acesta este doar un exemplu de ceea ce înseamnă complexitatea istoriei europene. Pe o suprafață relativ mică de teren („Europa este o excrescență a marelui continent euroasiatic”, scria în 1946 economistul și fostul ministru liberal Dumitru „Mitiță” Constantinescu, devenit în ultimii săi ani de viață un bizar sovietofil, decedat chiar în anul în care publica aceste rînduri, 1946...), Europa este plină de contradicțiile lungii sale istorii, care a fost o neîntreruptă luptă pentru putere, pentru extindere sau pentru apărare. Desigur, majoritatea istoriilor pe care noi le citim (sau le scriem) sînt eurocentrice; acesta este tiparul nostru mental și vor trebui, probabil, alte generații pentru a restabili un echilibru (vezi cartea lui Tamim Ansary, Destin deturnat. O istorie a lumii prin ochii islamului, Editura Corint, 2018). Dar acest echilibru este mereu o rezultantă a epocilor: cînd islamul domina din Iran și pînă în Spania de azi, și-a scris istoria sa; cînd creștinismul a dominat lumea, istoriografia s-a adaptat firesc. A acuza o religie că a imprimat un anume tipar scrierii istoriei lumii (și a căuta vinovați sau contestații) e pierdere de vreme: pentru că orice religie (sau ideologie) dominantă va impune o anumită memorie, o anumită istorie.
Europa este peisajul perfect pentru această curgere a valsului puterii, a influențelor și a culturilor.
Visuri imperiale la cheie
Acestea fiind zise, cu atît mai meritoriu ne apare tot ce s-a întîmplat după al Doilea Război Mondial – din păcate numai în Occident, pentru că Europa central-orientală era sub altă influență. Europa Unită (sub semnul democrației liberale și al economiei de piață) este unul dintre cele mai frumoase capitole din întreaga istorie a continentului nostru. Așa cum spune Timothy Snyder în excelenta sa carte Drumul spre nelibertate. Rusia, Europa, America (Editura Trei, 2021), după 1945 marile puteri europene care timp de decenii și chiar secole se luptaseră între ele, în frunte cu Franța, Germania sau Marea Britanie, și-au dat seama că nici una dintre ele nu va mai putea controla Europa toată, ca un hegemon; apoi, după mișcarea mondială de decolonizare, aceleași foste puteri și-au dat seama că viitorul lor imperial e improbabil. Și, în aceste condiții, au ales cea mai bună cale posibilă: nemaiavînd șanse să reînvie ca imperii, au decis să devină state moderne, mai mult sau mai puțin naționale. Această schimbare de paradigmă în politica europeană – ca și banii americani veniți prin Planul Marshall – au creat premisele pentru etapele succesive ale integrării europene, de la începuturile asocierii economice din anii ’50 pînă la Comunitatea Europeană a anilor ’90 – cea spre care, după căderea regimurilor comuniste, țările central-orientale (precum România) au deschis ochii libertății cu admirație.
Această evoluție post-1945 a puterilor occidentale (adică renunțarea la ambițiile imperiale individuale și decizia creșterii puterii comune prin integrare) nu a fost una subînțeleasă; ea nu a fost rodul vreunui determinism politic, ci a reprezentat o alegere asumată. Dovadă că așa a fost este cazul de azi al Rusiei: recentul război din Ucraina ne arată că, inclusiv după căderea regimului comunist, visul imperial al Rusiei n-a dispărut niciodată. Ceea ce se întîmplă acum în Ucraina (sau Belarus) este revolta unei puteri europene (Rusia) care nu acceptă că una sau alta dintre fostele sale „colonii” din anii sovietelor ar putea să-i evadeze din sfera de influență.
Două tendințe opuse
Și astfel ajungem la etern-disputata problemă a frontierelor: care anume sînt granițele Europei? Din acest punct de vedere, geografia spune ceva, dar istoria, politica și geopolitica par a spune altceva.
Așa a fost mereu, de-a lungul secolelor. Pentru Franța secolului al XIX-lea, Prusia germană era marginea de Est a Europei. Mai apoi, spre 1900, pentru tînăra Germanie marginea de Est a Europei era prin Austria habsburgică – iar pentru Austria, desigur, marginea era în Ungaria, pe la Carpați. Acum, la rîndul nostru parte componentă în mod oficial din Europa, și noi privim spre Est – și ni se pare că Republica Moldova și Ucraina par a fi marginea Europei, în timp ce Rusia pare prinsă într-un efort de a se îndepărta de Europa și a se apropia de Asia (politic și geopolitic).
Ceea ce se întîmplă cu Rusia astăzi nu este, iarăși, ceva cu totul nou. Cu siguranță – geografic vorbind – există o Rusie europeană, după cum există o Rusie asiatică. Dar acest balans politic, între partizanii ruși ai europenizării (de la Petru cel Mare la Mihail Gorbaciov) și cei ai autoizolării sau ai căutării unei identități ruse (care de cele mai multe ori este o identitate imperială, de la Ivan cel Groaznic și pînă la Stalin), acest balans, deci, continuă și azi. Sîntem în situația în care Europa pare a înainta spre Rusia (pe care, în anii 1990, se credea că o va cuprinde), iar Rusia scoate armata în afara propriilor granițe tocmai pentru a opri această înaintare.
Faptul că, în momentul de față, Ucraina sau Republica Moldova declară (prin liderii lor) că vor să facă parte din Europa în mod oficial (adică în UE) nu înseamnă că procesul va fi foarte rapid și fără obstacole (vezi ce se întîmplă Bulgariei sau României în dosarul Schengen). Dar ceea ce contează este tendința: pe de o parte avem o China care pare a prelua controlul spațiului Asiei Centrale în care pînă nu de mult hegemon era URSS/Rusia, pe de altă parte avem o Uniune Europeană care, după 1995, s-a tot extins spre Est. Noi înșine uităm deseori că, pînă în anul 2004, Austria, Finlanda și Grecia erau cele mai „estice” țări ale UE! Cum va reacționa Rusia, prinsă între aceste tendințe? Deocamdată o face declanșînd un război și promițînd o alianță strategică pe termen lung cu China.
Viitorul unei relații
Desigur, evidența ne obligă să admitem că Europa nu se reduce la Uniunea Europeană; altfel, UE se prelungește oriunde valorile sale au adepți, din Islanda pînă în Turcia sau spațiul ex-sovietic. Simultan, euroscepticii există și ei, iar unii pariază pe destructurarea uniunii. Desigur, nimeni nu citește în viitor, iar ultimii ani ne-au demonstrat că, în bine și în rău, cam orice este posibil. Pe de altă parte, ultimele șapte decenii ne-au arătat că particularitatea Uniunii Europene tocmai aceasta a fost: a traversat crize în serie, dar, la capătul lor, a ieșit tot mai integrată (din motivul despre care vorbea acel Timothy Snyder amintit mai sus). Cu tot Brexit-ul de acum cîțiva ani, prima vizită pe care noul monarh britanic Charles al III-lea a făcut-o în afară a fost în Germania – trebuia să fie Franța, dar Hexagonul era în turbulențe (nimic nou și aici).
Dar concluzia acestor rînduri este alta: nu ce va face Rusia va fi, pe termen lung, principalul subiect în atenția Europei. Foarte probabil, Rusia va continua și în viitorul previzibil balansul său între liberalizare și ermetizare; scenariul unui parteneriat Rusia-China pe termen lung este posibil, însă el vine la pachet cu adîncirea situației de juniorat a primei în raport cu cea de-a doua. Relația UE cu Statele Unite va fi, și ea, relativ predictibilă. Dar problema pe care eu o văd ca fiind inevitabilă pentru tema noastră este cîntărirea genului de relații viitoare pe care Uniunea Europeană le va avea cu statul numit China. Aceasta va fi reala provocare. La ora la care scriu aceste rînduri, președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen și președintele Franței Emmanuel Macron tocmai urmau să facă o vizită la Beijing; unul dintre subiecte cu siguranță va fi Rusia (și implicit Ucraina), dar aceste tatonări UE-China vor continua în toți anii viitori, indiferent de agendele diferitelor zile.
La nivelul acestui 2023, Europa rămîne continentul pe care toți ceilalți pămînteni și-ar dori să-l vadă (măcar), după cum Uniunea Europeană rămîne marea putere pe care nu o vede mai nimeni (dar aceasta n-o împiedică să fie exact ce-am spus: o mare putere, printre celelalte).
Adrian Cioroianu este profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): 1921-2021. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, Editura Polirom, 2021.
