Prezentul luminează trecutul (mai curînd decît invers)
Marți, 22 noiembrie a.c., într-o piață din nordul Moscovei, președintele rus Vladimir Putin și președintele cubanez Miguel Díaz-Canel au dezvelit o statuie a fostului lider Fidel Castro. În acel moment, Putin era liderul izolat al unei țări afectate de sancțiuni occidentale, iar Cuba era ținta unui embargo economic american vechi de decenii. Alăturarea lor era logică.
În același timp (luni, 21 noiembrie a.c.), șeful diplomației UE, Josep Borrell, reunea o ședință de urgență, punîndu-i față în față pe președintele sîrb Vucici și pe premierul kosovar Kurti, într-o încercare de a evita escaladarea spre violență a unei crize care a pornit dintr-o lege a autorităților kosovare care cere înlocuirea plăcuțelor de înmatriculare auto vechi (din anii 1990-2007, cînd Kosovo era parte a Serbiei) cu cele noi, ale „Republicii Kosovo“ – ceea ce minoritatea sîrbă locală refuză să facă. Confruntarea etnică e logică și ea.
Cazurile de mai sus trimit la evenimente de rang secund, de genul celor ce apar zilnic, cu zecile, pe agențiile de știri, dar nu ajung pe prima pagină. Ce au în comun e, în schimb, altceva: la rădăcina lor se află megaepisoade istorice, de genul celor care ar fi putut schimba fața lumii (criza rachetelor sovietice din Cuba, 1962, în cazul primului) sau care au schimbat, categoric, fața și granițele Europei (războiul intraiugoslav, în cazul ultimului). Ambele sînt ilustrative pentru un trecut care, de fapt, nu trece. Sau, mai precis, un trecut care, exact atunci cînd te iluzionezi c-ar fi consumat, se întoarce printr-un ecou seismic și te lovește peste frunte. Trecutul nu neapărat explică prezentul (cum credem cu toții), ci mai curînd el devine comprehensibil tocmai în lumina a ceea ce se întîmplă chiar azi.
Cîte națiuni, atîtea obsesii naționale
Istoriografia fiecărei națiuni are propriile obsesii. În cazul nostru, regele Carol al II-lea, 23 august 1944 sau revoluția din decembrie 1989 vor rămîne, în deceniile următoare, subiecte inevitabil predilecte polemicilor. În cazul SUA, la fel vor fi războiul din Vietnam, criza Watergate sau lunga campanie recentă din Afganistan ș.a.
Francezii au și ei, în secolul XX, trauma lor: ocupația germană și, mai mult, comportamentul (i.e. politici rasiale) al guvernului de la Vichy – una dintre cele mai umbrite pagini din istoria acestei națiuni. Éric Conan și Henry Rousso publicau un volum (Ed. Gallimard, 1996) al cărui titlu a făcut carieră: Vichy, un passé qui ne passe pas. Dincolo de plusul (pentru un cititor român) că are drept motto un aforism al lui Cioran („Interesul pe care-l purtăm Timpului pleacă dintr-un snobism al Ireparabilului“), această idee a unui trecut care nu trece e valoroasă pentru orice istoric – și pentru orice om interesat de problema (și soluțiile) reflecției despre trecut, istorie, legendă și memorie. Morala acestei reflecții e că nu tot trecutul este istorie (și mai ales că nu toată istoria e trecut), că memoria și istoria sînt categorii gnoseologice clar diferite (și care funcționează după logici aparte) și că, în general, chiar și oamenii modest educați în istorie au propria lor memorie sau propriile lor legende despre trecut.
Dovezile în acest sens abundă. Într-un sondaj INSCOP Research din noiembrie a.c., desfășurat în România pe parcursul mai multor luni, reiese că, în mai-iunie a.c., 54% din intervievați (și 57,4% din repondenții din septembrie-octombrie a.c.) cred că situația generală a țării în 2022 e mai rea decît cea din 1989! În fața unei astfel de știri, un om cu simțul măsurii (societal vorbind) e lăsat năuc. Înseamnă că o bună parte din reperele rememorărilor noastre și din valorile ultimelor decenii (precum libertate, democrație, parlamentarism, pluripartidism, alegeri libere etc.) sînt simple vorbe în vînt, fără priză reală la mulți (aparent majoritari) români. Sau poate putem trage concluzia că o bună parte dintre concetățeni și-ar vinde libertatea pentru un salariu mai mare sau pentru mai mare grijă din partea unui stat paternalist, chiar dacă dictatorial. Altfel spus: pentru acești 54% sau 57,4% din români (să fie surprinzător că românii par cu cca zece procente mai optimiști primăvara decît toamna?), trecutul e mai bun decît prezentul, iar legenda acelui trecut e mai puternică decît istoria lui. La drept vorbind, oricare dintre acești cca 55% din români pare a spune: istoria e treaba profesorilor și cercetătorilor, nouă lăsați-ne amintirile vieții noastre!
Aurea mediocritas – linia de mijloc e mereu mai bună
De fapt, acei oameni au dreptate. Cred că sondajul e șchiop. Acei plus/minus 55% din români „nostalgici“ nu vorbesc despre etica, morala sau istoria comunismului, ci despre viața lor. Ei nu regretă un sistem politic anume. Cei mai vîrstnici rememorează tinerețea lor, o epocă a unei egalități sociale cel puțin mimate, a locului de muncă & salariului garantat, a locuinței, buteliei și vacanței date prin sindicat, a unui stat care pretindea că are grijă de orice cetățean (și îi cerea în schimb supunere, printre altele).
Cei mai tineri dintre repondenți dau glas frustrării lor despre pre--zent: așa cum am scris adesea, ge-nerațiile de studenți/tineri de azi sînt mult mai progresist-socialiști decît stu-den-ții anilor 1990 (fără o legătură cu partidul PSD) – și poate pe drept cuvînt, pen-tru că o bună parte dintre ei sînt de-za-mă-giți de politicieni și politizare, de lipsa meritocrației din scara operațională a sta-tului, de labirinturile oficiilor de stat și, poate, inclusiv de consumul de hîrtie în creș-tere al unei birocrații care pretinde că in-tră în epoca digitală etc.
Sîntem în anul 2022 și deja putem prevedea că o anumită memorie și o anumită legendă a trecutului nostru se vor afla inevitabil în bagajul oricărei confruntări electorale românești din viitorul previzibil.
Dacă ne gîndim bine, deseori a fost așa. În 1996, candidatul Emil Constantinescu îl întreba (și bloca) pe candidatul Ion Iliescu dacă crede în Dumnezeu. Pentru mulți votanți de atunci, aceasta rima cu o epocă în care pe stema țării scria Nihil sine Deo. În anul 2004, candidatul Băsescu îl căina pe candidatul Năstase (și pe noi toți): „Ce blestem pe țara asta, să aleagă între doi comuniști!“. E adevărat că ambii fuseseră membri PCR (ca alte patru milioane), dar ce nu reieșea din acea seară a fost și din ce famiglia a ex-Securității făcea parte fiecare. Nu despre istoria țării era vorba în acel schimb de replici – ci despre tupeul, cariera și legendarea posibilă a fiecăruia.
Dat fiind că această percepție e, de fapt, un fragment scurt de memorie istorică, nu-i o surpriză că, pe de o parte, i) alegerea ca președinte al României a (minoritaru)lui Klaus Iohannis a amuțit vocea eternului revendicator etnic László Tökés (o portavoce a unei anumite memorii, nicicum a istoriei ca atare), dar și ii) steaua politică a dlui Băsescu în Republica Moldova a căzut în momentul în care, în iunie 2019, femeia politician Maia Sandu devenea prim-ministru și, în noiembrie 2020, a cîștigat acolo alegerile prezidențiale. Judecate azi, cotele Maia vs. Băsescu sînt rizibile: Maia Sandu e, într-un sondaj românesc din noiembrie a.c., cel mai de încredere lider dintr-o țară europeană, devansîndu-i clar pe Emmanuel Macron sau Volodimir Zelenski, iar ex-președintele Băsescu a dispărut din radarul public. Într-un fel, Traian Băsescu avea dreptate: generația sa de membri de partid & surse ale Securității etc. poate, inevitabil, păcăli memoria unor generații – dar niciodată nu poate înșela istoria, ca atare.
O veste pentru fularul domnului OrbЗn: unirea venea oricum
Să revenim la zi. Eu fac parte din acea generație de români/europeni care realmente au crezut că Rusia anilor 1990 poate să se distileze, treptat, într-un membru al familiei europene democratice. În fapt, războiul de cucerire pornit pe 24 februarie a.c. de Rusia împotriva Ucrainei ne explică mai bine istoria Imperiului Țarist: același vechi apetit expansionist, același refuz de a concepe că unii vecini nu le acceptă suzeranitatea.
La fel, povestea cu „fularul cu Ungaria Mare“ al premierului Orbán al Ungariei: ea nu spune nimic despre istoria Europei sau Uniunii Europene, dar spune volume despre nostalgia unor maghiari şi despre surpriza pe care ei au simțit-o în urma tratatului de la Trianon, din iunie 1920. Fularul explicit deschis în filmare al premierului Orbán arată că o parte a maghiarilor (cel puțin cei care îl votează) n-au înțeles că demografia face istoria. Urmînd logica istorică – și evoluția demografică –, România s-ar fi unit cu Transilvania, în deceniile după 1920, chiar și fără Primul Război Mondial. Cum? Prin ascendență numerică.
Și, ca să închidem cercul și să revenim la primele paragrafe: Serbia nu a pierdut Kosovo în 2008 – ci în secolele în care sporul demografic a mers într-o anumită direcție. Cît despre Cuba: Fidel Castro a fost, indubitabil, un rebel revoluționar al secolului XX. Îl putem simpatiza sau nu, dar faptul că un lider conservator din Eurasia (precum Vladimir Putin) ridică statuie unui revoluționar din coasta SUA e doar semnul anchilozării președintelui rus în logica Războiului Rece. Statuia lui Castro inaugurată de Putin vorbește mai puțin despre prezentul Cubei – și mai mult despre trecutul liderului Rusiei.
Drept care teza acestui text este: nu vă (mai) așteptați ca trecutul să explice prezentul. Citiți știrile fiecărei dimineți și veți înțelege mai bine trecutul – inclusiv de ce scandalul plăcuţelor de înmatriculare, între sîrbii şi kosovarii de azi, ne grăieşte, de fapt, despre războiul dintre creştinism şi islam de acum şase secole şi mai bine.
Adrian Cioroianu e profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): 1921-2021. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, Editura Polirom, 2021.
