Între romantism, geopolitică și ucronie: nu plictiseala ucide, ci blazarea

Specialiștii în literatura franceză – în rîndul cărora nu mă număr – spun că Alfred de Musset (1810-1857) ar fi un autor romantic incredibil de interesant. Cu el m-am intersectat în două ocazii: în clasa a XII-a, la una dintre orele de Literatură universală (dar, fiind în pregătirea Bac-ului, nu l-am băgat în seamă), iar apoi acum cîteva săptămîni, în condițiile de izolare la domiciliu pe care toți diplomații din Paris le-au trăit pe motiv de COVID-19.

Într-una dintre acele prime zile de confinement am dat, sub un vraf de hîrtii, peste o antologie de poezie franceză de secol XIX, publicată la Paris în anii ’30 – pe care o cumpărasem recent cu 1,50 euro (cu un capitol Anna de Brancovan, devenită prin căsătorie contesă de Noailles și, în zilele noastre, nume de liceu în nordul Bucureștiului). Cum, slavă Domnului, în zilele-COVID am avut ceva timp, am luat antologații la rînd: de la Lamartine și Baudelaire la Paul Valéry și Paul Claudel, tot secolulul romantic (cca. 1820-1920), personaje unul și unul.

Cum a intrat Mardoche în viața mea

Printre toți, Alfred de Musset face figură aparte – pare un dandy rătăcit într-o companie de nevrozați. Geniu de tinerețe – cam tot ce contează a scris pînă la 30 de ani, alternînd saloane literare (seara) și bordeluri (noaptea), suferind după George Sand, apoi, în ultimii luștri ai vieții, depresiv și alcoolic (ca urmare a unui sifilis pe care-l ducea de pe la 15 ani?) –, de Musset a scris, la 20 și ceva de ani, printre primele sale (zeci de) creații, un lung poem care se cheamă Mardoche.

M-am împrietenit cu Mardoche aproape pe loc. De Musset povestește acolo cum, „în urmă cu un an”, cunoscuse un tînăr (cu numele citat) care trăia zi și noapte închis în casă. Totuși, acel om, deși, izolat, trăia în fericire – iar spleen-ul nu-l cotropea decît cel mult de patru ori pe săptămînă!

„J’ai connu l’an dernier un jeune homme nommé

Mardoche, qui vivait nuit et jour enfermé. (...)

Cet homme, ainsi reclus, vivait en joie – A peine

Le spleen le prenait-il quatre fois par semaine” etc.

Că l-am descoperit pe Mardoche la începutul izolării mi-a fost de mare ajutor. Dacă plictiseala e aristocratică iar spleen-ul e burghez, oare ce ne rezervă epoca noastră? – mă întrebam eu. Și am ajuns la un răspuns-ipoteză pe care vi-l propun și dvs.

Plictisul e un răsfăț pe care puțini și-l mai permit

Ca să rezum: eu cred că, pur și simplu, oamenii care sîntem nu mai avem timp pentru spleen și nici pentru plictiseală. Dacă ne calmăm puțin din goana inconștientă a zilei (acumularea compulsivă de informație, de care suferim cu toții), vom vedea că nenumărate lucruri incredibile s-au petrecut și se petrec, numai pe parcursul vieții noastre.

Reperul pe care îl am e o idee a istoricului francez Marc Ferro: el arată că, în secolul IX d.Chr., un locuitor galo-franc din Lugdunum/Lyon, vorbitor de latină, se simțea acasă în orașele sud-estului Mediteranei – din Cartagina pînă în Alep ori Antiohia (i.e., Tunisia, Turcia, Siria actuale); în schimb, el nu putea vorbi latina la est de Rin, pentru că acolo (pentru el) erau încă germanici barbari. Dar, peste alți 500 de ani (cam pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, să zicem), un alt locuitor din Lyon putea vorbi latina la est de Rin (în Magdebourg ș.a.), dar nu și în sud-estul Mediteranei, zonă arabizată între timp.

Cam asta era viteza cu care înainta, odată, Istoria.

E banal a spune că ea s-a accelerat între timp (da, știm, prima frază din Moromeții etc.), dar acesta e purul adevăr. O mare parte dintre cei care citiți aceste rînduri vă dați seama, la o sumară recapitulare, cu cîte evenimente ați fost contemporane/i. Eu îmi imaginam, pînă acum cîțiva ani, că cel mai important eveniment al vieții mele va fi căderea comunismului în Estul Europei... Știți ceva? Mi-aș dori să fie așa – dar nu mai sînt foarte sigur!

Cum poți să dormi cînd patul arde?

Spre mijlocul anilor ’80, trupa rock australiană Midnight Oil a scos un hit numit Beds are burning (fiecare puteți da conotația dvs.!); unele asociații creștine, atunci, acolo, l-au declarat cîntec satanist – iar azi el pare o inofensivă baladă ritmată și corectă politic, al cărei refren zice cum de putem dansa, dat fiind că Pămîntul se învîrtește, și cum de putem dormi, dat fiind că paturile noastre ard:

„How can we dance when our Earth is turning?

How do we sleep while our beds are burning?”

Ei bine, cred că un mare adevăr e spus acolo. La cîte se întîmplă în lume, cum de mai avem odihnă? La cîte informații vin peste noi, cum de ne mai răsfățăm plictisindu-ne?

Uitați-vă ce se întîmplă acum în Hong Kong – îmi aduc aminte cum TVR a transmis, live, predarea administrației de la britanici la chinezi (1997?), în ceea ce promitea să fie o țară cu două sisteme.

Uitați-vă la India de azi, care în 10-15 ani va avea cea mai mare populație a globului și, probabil, va fi în Top 3 economii ale lumii (după China și înaintea/după SUA) – și amintiți-vă că, acum nu mulți ani, acel refren Avaramuuu! și, în genere, filmele lor ni se păreau esența kitsch-ului imaginabil!

Uitați-vă la schimbarea granițelor, în decurs de decenii/ani: vezi Germania, URSS/Rusia, Cehoslovacia, Iugoslavia, vezi Peninsula Crimeea etc.

Uitați-vă la maniera incredibilă în care viețile noastre au fost bulversate (și sînt), în decurs de decenii/ani, de simpla evoluție a lucrurilor. În cazul meu, în 1987 terminam stagiul militar, caporal în armata unei țări din Pactul de la Varșovia; peste 20 de ani, ca ministru, în 2007-’08, organizam Summit-ul NATO de la București! În cazul altora: milioane de suflete născute în România și care acum trăiesc, muncesc, visează sub alt cer – după ce, în 1989, imensa majoritate dintre noi nu știa cum arată un pașaport.

Nu mai vorbesc despre tehnologie – față de anul 1990, clar sîntem în plin SF...

Așadar, ipoteza mea e că schimbarea lumii în care ne-am născut e atît de profundă încît, pentru unii, pare insesizabilă – nu pentru că respectivii nu ar percepe-o, ci pentru că, pur și simplu, se protejează făcîndu-se că nu o văd!

COVID-19 e doar vîrf de aisberg (aproape topit!)

Azi, un om curios nu are absolut nici o șansă să se plictisească vreodată în viața lui. Informația e accesibilă, cunoașterea e diversă (și ambele, deseori, gratis), astfel încît îți trebuie efort nu pentru a le căuta, ci pentru a te feri, măcar o vreme, de ele.

Ca mulți dintre dvs., și eu am strîns cărți, albume, copii xerox, copii pdf, doc. audio, doc. video, discuri vinil, casete, video-casete, CD-uri, DVD-uri, dischete, stick-uri, rețele sociale, parole etc. mai multe decît poate consuma un om într-o viață normală. Și cred că tocmai aici e nodul problemei: acest COVID-19 nu va schimba mare lucru în lume – din simplul motiv că schimbarea începuse, deja, dar noi priveam în altă parte.

În izolarea acestei primăveri, mi-am propus să scriu o ucronie, despre un viitor accelerat. Oferta gnoseologică, pentru un om liber, e în creștere, la fel și intruziunea inteligenței artificiale – biotehnologiei – nanotehnologiei etc. în viața noastră. Deci nu mi-e greu să-mi imaginez un răspoimîine în care oricare dintre noi nu-și va schimba doar culoarea ochilor (lentile etc.), ci chiar și sexul – fie și vreme de cîteva zile/săptămîni, pentru a testa senzațiile accesibile! Nu ne vom mai omorî dușmanii – ci îi vom răpi și îi vom transforma, chirurgical, în animale de companie (strunite în lesă, situație de care ei vor fi conștienți, desigur!). În acea lume, războaiele (inclusiv cu mini-șarje atomice) vor avea loc pe la ora 10 sau 11 a dimineții, apoi pe la ora 15 se va semna pacea, iar pe la ora 20 vor fi deja alte alianțe, pentru noul război de a doua zi. Cum am văzut deja, granițele sînt instabile.

În acea ucronie, din păcate, vor fi din ce în ce mai puțini profesori – pentru că toată cunoașterea unui individ, pusă pe un chip, va fi lăsată de respectiv cui dorește, din a doua generație de după el, asemenea unei averi. De exemplu, viitorul Einstein își va lăsa moștenire cunoașterea nepotului său – sau oricărei rude (în afara copiilor!). Nu mă întrebați de ce va fi așa, eu doar vă spun că așa va fi!

Sau poate că va fi altfel?

Poate că tot ce am sugerat în paragrafele precedente se va preface în fum, pe lungul fir al predicțiilor niciodată realizate. Dar pînă și verificarea acestui lucru presupune curiozitate.

Acesta este cuvîntul-cheie: sfînta curiozitate. Antidotul pentru plictiseală, lehamite & spleen nu e alergătura, agitația sau dinamismul. În lumea de mîine, criza va fi mai subtilă. Cînd ai terrabiți de informație, terrabiți de entertainment și alți terrabiți de cunoaștere (cei trei termeni nefiind, evident, sinonimi), marele pericol nu e spleen-ul – ci blazarea.

Cîtă vreme noi, ca indivizi și ca specie, vom putea fi ceva mai des plictisiți (de patru ori pe săptămînă, precum Mardoche) decît blazați, iar în rest doar curioși, viitorul va fi indiscutabil mai interesant decît trecutul.

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.