Un stereotip naţional: de ce am întors spatele Dunării?

Românii au o relaţie bizară cu Dunărea: ştim că este (şi) a noastră, dar cu toate acestea o privim ca şi cum ne-ar fi exterioară. De cînd se întîmplă acest lucru? Unii sînt tentaţi să răspundă „dintotdeauna“, iar alţii spun că mai degrabă această realitate acoperă doar ultimul secol şi jumătate. 

Stereotipul predilect interpretează Dunărea drept graniţa noastră de sud – ceea ce este corect numai dacă vorbim despre statul român, dar nu şi despre românitate ca atare. Românii au învăţat că, de la retragerea aureliană (cca 271-275 d.Hr.) şi pînă azi, Dunărea a fost o frontieră – ceea ce, evident, este în parte adevărat. Numai că, în egală măsură, Dunărea a fost şi una dintre coloanele vertebrale ale formării poporului nostru: aşa cum a existat un ax vertical al acestui proces (de la Dunăre în sus, pe linia Carpaţilor), la fel de bine a existat şi un ax orizontal (de o parte şi de alta a Dunării). Cei mai buni istorici ai culturii noastre au spus că românitatea s-a format pe ambele maluri ale fluviului – ceea ce arată cît de relativă (şi oricum tîrzie) este interpretarea acestuia drept frontieră de netrecut. Miza rîndurilor de faţă este să arate cît de clişeizată (şi de nedreaptă) este imaginea mentală a „graniţei“ noastre dunărene. Dacă aţi fost surprinşi de existenţa unor sîrbi din provincia Voivodina care vorbesc româneşte sau dacă aţi fost intrigat să găsiţi, în restaurantele cu scoici din localitatea bulgară Dalboca, la Marea Neagră, localnici ce vorbeau româneşte mai bine decît secuii din Transilvania… poate v-ar interesa rîndurile ce urmează.

Mai curînd modestă… 

Din cei peste 2600 de kilometri de-a lungul cărora Dunărea străbate Europa, România este învecinată cu peste o mie – aşadar, mai mult de o treime. Altfel spus, nici o altă ţară riverană nu are o atît de lungă (în kilometri, cel puţin) relaţie cu Dunărea. Cu toate acestea, majoritatea intelectualilor noştri preferă să privească spre Munţii Carpaţi decît spre fluviu. Dar nu numai intelectualii – poate pentru că există şi o raţiune de ordin psihologic: Carpaţii au oferit adăpostire în vremuri neprielnice, în timp ce Dunărea a fost mereu deschisă (şi controlată de alţii). Există şi o altă logică în această preferinţă: avantajul Carpaţilor de a fi fereastra multidimensională prin care poţi privi spre regiunile tradiţionale româneşti: Moldova, Muntenia, Oltenia, Banatul, Transilvania sau Maramureşul. În schimb, clişeul impune ca Dunărea să fie văzută ca poarta noastră spre Balcani. Şi, cum vreme de cîteva sute de ani Balcanii au însemnat, în fapt, Imperiul Otoman şi cum după

au urmat decenii de gîlceavă între stătuleţe prea mici şi prea orgolioase (demne de

Vesnei Goldsworthy), românii s-au depărtat şi ei instinctiv de Dunăre (din punct de vedere intelectual), preferînd să o vadă mai curînd ca pe un şanţ de protecţie la marginea cetăţii lor carpatine. 

Într-un text mai vechi, pentru un volum apărut la MIT Press în 2002, încercam să descriu această strădanie a noastră (care ne însoţeşte istoria modernă) de

din Balcani. Evadare în cursul căreia, mai presus de toate, am întors spatele Dunării. Îl citam acolo pe Alexandru Paleologu – cel care, într-un text al său din 1997, vorbea despre Balcani ca despre ghiuleaua de fier neşlefuită prinsă de glezna identităţii noastre europene (deşi, atenţie, Paleologu Senior era un admirator al Balcanilor!), iar diagnosticul implicit era acelaşi: de vreo 150 de ani, este bine să fii cît mai puţin

. Cum Dunărea, din nefericire, pare a fi pragul nostru spre Balcani, cum cetele de jefuitori turci (precum Pazvante

asupra Craiovei, pe la anul 1800) de peste Dunăre veneau, modernitatea noastră s-a împletit cu precauţia faţă de tot ce este dincolo de fluviu. Aşa cum Carpaţii ne deschid, spre Vest, uşa Europei Centrale, tot aşa Dunărea – mai ales în partea ei dinspre vărsare – ne leagă de Balcani şi de fosta lume a şalvarilor, a bragăi şi a cărnii tocate sfîrîind pe grătare. 

Ei bine, acesta este unul dintre motivele pentru care, în ultimul secol, în ciuda reminiscenţelor (unele pseudo-)folclorice, Dunărea nu este deloc în miezul dezbaterilor privind identitatea românească. O scurtă trimitere bibliografică: după ştiinţa mea, doi istorici – Iulian Cîrţînă şi Ilie Seftiuc – au luat în anul 1974 premiul Academiei RSR pentru o carte pe care o publicaseră în 1972

, Ed. Ştiinţifică), dar o bibliografie istorică a Dunării „la zi“, astăzi, e cu mult mai modestă decît ar merita. În realitate, între Baziaş, la vest, şi Sulina, la est, există capitole mari din fişa noastră identitară – şi, mai presus de toate, parte din istoria noastră ca stat modern. 

Dunărea – coridor cultural 

Puţini români îşi mai amintesc (dacă au ştiut vreodată) că, în mai 2005, în oraşul bulgăresc Varna, cu ocazia unui forum regional, s-a semnat o declaraţie comună a statelor din zonă privind cele şapte

ce străbat Europa de Sud-Est. Scopul întîlnirii era prezervarea inteligentă a patrimoniului – dar este de la sine înţeles că latura turistică a întregii afaceri poate fi cel puţin la fel de importantă. Dintre aceste şapte

, trei ne privesc în mod direct – pentru că ne traversează, de vrem ori de nu vrem. Unul dintre ele este coridorul din jurul Mării Negre

, un traseu ce ar uni sudul Ucrainei cu nordul Turciei (prin coasta maritimă a României şi Bulgariei, se înţelege). Un al doilea

este lanţul muntos carpato-balcanic; imaginaţi-vă un traseu cultural (sau muzeistico-gastronomico-oenologic) plecat din Bucovina, care să meargă în josul Carpaţilor, să traverseze cîmpia română, să treacă Dunărea prin nordul Bulgariei de azi şi să ajungă la Balcani. Un astfel de traseu ar fi cel puţin interesant – iar din punct de vedere istoric ar lega, pe axa nord-sud, fostul spaţiu de civilizaţie germană al Habsburgilor de fostul spaţiu otomano-levantin. În fine, cel de-al treilea coridor cultural al Europei de Sud-Est este „Calea Dunării“ (sau

drumul cunoscut, din Germania pînă în Republica Moldova şi Ucraina. Ca oricare dintre celelalte propuneri,

– în măsura în care se va concretiza – ar deveni una dintre cele mai tentante oferte (culturale) ale continentului nostru. Inutil să argumentez de ce. 

Poduri mai dese sau mai rare… 

Oricît de greu ar fi de acceptat pentru neoconservatorii dacofili de astăzi (continuatori voluntari sau nu ai protocroniştilor de alaltăieri), Dunărea a fost, în egală măsură, coridorul latinizării şi occidentalizării noastre. De peste Dunăre a venit Împăratul Traian – şi, odată cu victoria lui, prima noastră ancoră ireversibilă în civilizaţia occidentală. Şi tot pe Dunăre a venit, în 1866, tînărul şi încăpăţînatul prinţ ce avea să ne fie primul rege, Carol I. Din acest punct de vedere, Dunărea a fost interfaţa şi vectorul modernizării după tipare vestice. Coborînd pe malul nostru, Traian şi Carol I au apropiat aceste ţinuturi de Occidentul epocilor lor: fie explozia culturală latină din vremea împăratului roman, fie splendoarea culturii vestice de la finele secolului XIX. Prin cei doi conducători, la interval de 1800 de ani, Dunărea a intersectat decisiv trama istoriei noastre, ca actor principal.

Insist asupra unui alt paradox – plecat din negarea altui clişeu –, acela că, de-a lungul istoriei, Dunărea nu a fost niciodată graniţa pe care ne-o imaginăm. Oricum ai citi harta – fie pe verticala, fie pe orizontala spaţiului –, fluviul a apropiat mai mult decît a despărţit. Spaţiile din nordul şi din sudul ei au stabilit contacte, au schimbat mărfuri, idei religioase, soldaţi şi cărturari. La fel s-a întîmplat şi între vest şi est, în sensul coborîrii apei spre Marea Neagră. Din Occidentul catolic şi protestant, de-a lungul malurilor ortodoxe sîrbo-bulgaro-române şi pînă în Dobrogea musulmană şi în Delta ortodocşilor de stil vechi, Dunărea este în sine o confluenţă a religiilor. Biblia şi Coranul s-au războit la Dunăre (de la Nicopole, pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, pînă la Primul Război Balcanic, de-acum o sută de ani), dar cu mult mai mult au coabitat şi s-au contaminat reciproc. 

De fapt, trebuie spus că Dunărea a fost o graniţă numai în timpul regimurilor comuniste – una periculoasă (vezi graniţa dintre România şi Iugoslavia în primii ani ’50) şi greu de trecut, chiar dacă ţările riverane erau, teoretic, în acelaşi lagăr. Iată un caz concret: divorţul politic intervenit între România şi Bulgaria în 1913 (cînd le-am luat parte din Dobrogea de sud), apoi comunizarea forţată a ambelor state, apoi revenirea democraţiei la pachet cu un capitalism primitiv după 1990 – toate acestea fac ca, azi, între cele două maluri să fie doar două poduri (cel mai nou din 2013!). Capitala Ungariei, singură, are 12 poduri peste Dunăre (dintre care nouă între Buda şi Pesta), iar între România şi Bulgaria, repet, sînt două. 

Rămîne, deci, loc de progrese mari pe Dunăre. Primul pas ar fi să reîntoarcem faţa spre ea. 

Adrian Cioroianu este decan la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.