De ce rebelii cîștigă aproape întotdeauna (dar nu neapărat în timpul vieții lor)

În toamna anului 1918, o întîmplare bizară s-a petrecut pe bulevardul Saint-Germain din Paris, pe care, la nr. 202, locuia de ceva vreme poetul Guillaume Apollinaire (chiar pe colțul cu strada Saint-Guillaume), împreună cu o simpatică roșcată pe nume Jacqueline – cu care abia se căsătorise de vreun an. Rănit la cap de explozia unui obuz, pe front, în martie 1916 (în tranșeea unității lui, în timp ce citea o revistă literară!) și mai apoi trecut în rezervă într-un serviciu al cenzurii de război, Apollinaire avusese, în 1917, bucuria de a-și vedea jucată trăsnaia de piesă Mamelele lui Tirésias, o compoziție suprarealistă; de altfel, nota bene, el e cel care a creat termenul surréalisme, într-o scrisoare trimisă unui prieten, în martie 1917.

De fapt, cum spunea prietenilor, Apollinaire avea sentimentul că trăia la propriu o viață suprarealistă: născut la Roma, în 1880, dar supus rus, datorită mamei (care era poloneză – tatăl... declarat necunoscut; probabil, un italian), el a ajuns să se stabilească la Paris, apoi să obțină, în anii războiului, cetățenia franceză, după ce chiar locuia, am văzut... pe un colț de stradă purtînd (pre)numele lui!

Pe 8 noiembrie 1918, unul dintre prietenii eroului nostru, poetul modernist helveto-francez Blaise Cendrars, a dat să-i viziteze pe soții Apollinaire (ceea ce mai făcea, din cînd în cînd), numai că portăreasa, la concierge, l-a avertizat imediat că cei doi Apollinaire sînt grav bolnavi. Insensibil la spaime de acest gen ((lui Cendrars, de trei ani, îi fusese amputat brațul drept, tot ca urmare a unei răni, la începutul Marelui Război...), helvetul a urcat scările spre apartamentul prietenului... a bătut la ușă... o Jacqueline gîtuită i-a spus să intre... a intrat și a avut ocazia să-și vadă prietenul Guillaume efectiv negru-vînăt la față – acesta fiind unul dintre semnele acelei implacabile maladii ce lovea deja, gripa spaniolă. A doua zi, pe 9 noiembrie, cianozat total, Apollinaire a murit.

Iar bizareria despre care vă vorbeam inițial nu e aceea că Guillaume Apollinaire locuia pe colțul străzii Saint-Guillaume. Ci următoarea:

„Moarte lui Guillaume!...”

Poetul Guillaume Apollinaire a murit pe 9 noiembrie 1918 – din întîmplare, ziua în care un alt Guillaume, adică Wilhelm al II-lea, kaiser-ul Germaniei, decidea să abdice din fruntea imperiului său (ceea ce a premers finalul Primului Război Mondial). Inutil de precizat aici că Wilhelm sau Guillaume e același nume, în limbi diferite (egal William, desigur). Două zile după moartea lui Guillaume Apollinaire, prietenii lui au tot venit în priveghi la acea adresă, 202, Blvd. Saint-Germain, timp în care, pe sub chiar ferestrele poetului (colț cu strada Saint-Guillaume...) curgeau fluvii de studenți (zona e aproape de Cartierul Latin al universităților) care strigau À mort Guillaume!, À bas Guillaume!, adică Jos cu Wilhelm!, Moarte lui Wilhelm! (împăratul Germaniei, se înțelegea).

Și, în fine, suprema bizarerie. Pe 13 noiembrie 1918, cortegiul funerar al poetului Guillaume Apollinaire a mers pentru ultimele oficii la biserica Saint-Thomas-d’Aquin (pe malul stîng al Senei, aproape de locuința decedatului), iar apoi, cînd a ieșit de acolo și se îndrepta spre cimitirul Père Lachaise, la un alt colț al bulevardului Saint-Germain cortegiul cernit s-a întîlnit, iarăși, cu un grup de  manifestanți care, într-o veselie extatică, strigau Fuis pas, Guillaume!, Tu vas pas fuir, Guillaume! (Nu fugi! N-ai să fugi!) etc., toate acestea fiind destinate aceluiași kaiser Wilhelm al II-lea, care tocmai se refugiase în Olanda, cu o zi înaintea finalului Marelui Război...

Imaginați-vă față în față nu numai prietenii lui Guillaume Apollinaire și adversarii lui Wilhelm al II-lea, ci și toată povestea din spatele lor – și cea care avea să urmeze. În primăvara anului 1914, poetul și kaiser-ul erau poli total diferiți, îndepărtați și incompatibili – deși locuiau în țări învecinate. Apollinaire, la 34 de ani, era un rebel artistic, deloc bogat, dar cu prieteni mulți, trist în urma unei scurte experiențe carcerale (fusese arestat pentru o săptămînă, bănuit a fi parte dintr-un jaf la Luvru!), dar bucurat de apariția recentă a volumului său Alcooluri (1913). Cînd, la începutul războiului, s-a oferit voluntar pentru armată, în prima fază a fost refuzat – pentru că încă nu avea cetățenia franceză!

În aceeași primăvară 1914, kaiser-ul Wilhelm II, la 55 de ani, era simbolul stabilității marțial-conservatoare a Germaniei, fiind în culmea puterii sale (dar și a numeroaselor sale frustrări – de la handicapul de la mîna stîngă pînă la rudele lui din Anglia, care, credea el, nu-l tratau ca pe un împărat!) și, mîndru de forța navală pe care o construise pentru Germania, era în așteptarea călătoriei anuale pe care o făcea, în fiecare iulie, pe Marea Nordului.

Apoi, spre surpriza comună a celor doi tizi, a izbucnit războiul – soldat cu dispariția amîndurora: moartea de gripă a lui Apollinaire, moartea simbolică prin exil a fostului kaiser. Și, la 100 de ani distanță, mi se pare că lucrurile sînt limpezi: în istoria posterității, poetul e clar învingător în fața împăratului.

Dictatorul și cei doi gică-contra

Enorm de multe lucruri din jurul nostru de datorează unor rebeli sau unor rebeliuni. Creștinismul a început de la un rebel charismatic și de la apostolii săi. Privirea noastră asupra Universului și toată cosmologia de azi au început cu rebeliunea unor Copernic, Bruno sau Galilei. Cînd, pe la mijlocul secolului XIX, compozitorul Offenbach a avut ideea de a-i distra pe parizieni cu opera bufă (operete satirice, cu un singur act), a intervenit poliția, pentru că nu era foarte clar de ce actrițele nu purtau fuste lungi (!). În secolul XX, muzica rock și toate nișele sale – de la punk la hard – au început ca rebeliuni, prin niște tineri care, printre altele, nutreau o discutabilă apreciere pentru frizeri. Spre mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, în imensa (geografic vorbind) Uniune Sovietică exista în vîrful ierarhiei dogmei un bărbat de teama căruia tremurau milioane, pre numele lui Leonid Brejnev, iar pe undeva pe la bază alți doi insignifianți bărbați, numiți Andrei Saharov și Alexandr Soljenițîn, ambii rebeli în raport cu dogma, de care se fereau doar vecinii lor de bloc (dar tot de frica lui Brejnev). În acel moment, pe Leonid Brejnev, în URSS, nu-l contrazicea nimeni. Ceilalți doi, Saharov și Soljenițîn, erau într-atît de rebeli încît se contraziceau pînă și între ei: Saharov nu agrea naționalismul panslavist al lui Soljenițîn, iar Soljenițîn nu avea organ pentru liberalismul lui Saharov. Ei bine, în nici două decenii următoare, cei doi rebeli nu numai că i-au supraviețuit dictatorului, dar, într-un fel, au și pus capac peste epoca lui! Astfel de exemple sînt nenumărate.

Dar și rebelii îmbătrînesc

Poate să pară cinic ce spun, dar rebelii care mor tineri capătă, în timp, un nimb aparte. Mă refer, evident, la rebelii care au o cauză. Rebelii fără cauză pot fi spectaculoși o vreme, dar falsul iese repede la suprafață – precum recenta campanie cu medicii desenați în chip de simboluri religioase, cu coronavirus în jurul capului (în opinia mea, greu de imaginat o idee mai creață). Aceasta a fost o rebeliune fără cauză, pentru că scopul nu era de a-i complimenta pe medici, ci doar de a stîrni polemică și, deci, de a atrage atenția (adică, marketing).

Tinerii, mai ales, sînt adesea tentați să se identifice cu rebelii și cauzele lor (și e normal) – spre uimirea tuturor generațiilor de părinți, care nu pricep ce vede fiica/fiul lor la „trăsniții ăștia”; e de la sine înțeles că acești părinți, cînd erau tineri, căscau gura la alți trăsniți – și astfel roata merge mai departe, pentru că rebelii (și cauzele lor) sînt sarea și piperul societății umane. Nu toți rebelii vor ajunge celebri, nu toți vor rămîne în Istorie, desigur – dar, fiecare în felul său, dă o dinamică decadelor și pune amprenta sa pe spiritul timpului. Doar că și această amprentă are termenul ei de valabilitate: rareori durează decenii la rînd (mai sus amintitul Offenbach, spre finalul vieții, nu mai avea succes – venise rîndul altor rebeli!).

O singură mare problemă au, așadar, rebelii: ce fac și mai ales ce spun atunci cînd îmbătrînesc. Dacă se acresc și devin apodictici, atunci lucrurile se complică, memoria și Istoria intră în conflict în cazul lor, iar legenda le devine cețoasă: oamenii te admiră pentru curajul din tinerețe, dar tind să te evite pentru obsesiile de la senectute (vezi cazul rusului Soljenițîn sau al românului Paul Goma – meritorii ambele pentru istoria Războiului Rece, dar controversate mai apoi).

*

Guillaume Apollinaire, cum am văzut, n-a apucat să îmbătrînească (deși și-ar fi dorit). Personal, sînt convins că acea scenografie întîmplătoare a înmormîntării sale, cu unii care strigau Moarte lui Guillaume! sau, dimpotrivă, Nu pleca, Guillaume!, i-ar fi alimentat orgoliul lui de rebel suprarealist!

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.