De ce încă putem paria pe Istorie
Zi de zi am ocazia să citesc – pe Facebook, dar nu numai – tot felul de glume, trăsnăi sau idioțenii legate de fapte, evenimente sau personaje din trecut. Le întîlniți, la rîndu-vă, doar că, meseria mea fiind direct legată de Istorie, probabil îmi sar mai abitir în ochi decît vi se întîmplă dvs. Cele care au proliferat în ultimii douăzeci de ani (de cînd cu poșta electronică, iar mai apoi cu media sociale etc.) sînt interpretările abracadabrante ale istoriei noastre. Istoria Daciei, a romanizării, a formării statelor românești, istoria relațiilor cu vecinii, istoria legionarilor sau comuniștilor etc. – toate acestea trec, în discursul public, prin tot soiul de contorsionări, în care, ca într-o piață publică, cel care țipă mai tare speră să aibă și dreptate. Ei bine, să vă dau o veste: de mult destinul cetăților noastre nu se mai decide în piața publică. Acolo au rămas doar caruselul, pocnetele din țimbale și panglicile scoase pe nas; esența evoluțiilor se află, de fapt, în altă parte.
Să nu înțelegeți c-aș sugera că se află undeva, ascunse, niscaiva centre oculte de putere. Nicidecum – ele există numai în mintea celor ce cască ochii în piața publică a site-urilor cu nume obscure de pe Internet. Adevărul (sau mare parte din el) se află în știința savanților și în butada generalului american care spunea: „Dacă voi avea în mîna stîngă un circ, nimeni nu va mai băga de seama portavionul pe care îl țin în mîna dreaptă“. Cam așa e și cu istoria: cine stă cu mintea la bazaconiile cu Burebista construind pod peste Dunăre sau cu Ceaușescu superinformat despre discuțiile de la Malta, 1989 nu și dă seama, de fapt, despre direcția sănătoasă pe care au luat-o studiile istorice în ultimii douăzeci de ani. La noi se discută fără complexe pe tema înapoierii noastre structurale și sistemice (a cărei lichidare va fi o sarcină pentru următorii 100 de ani, cred!), asta în contrast cu protocronismul care domnea la finele anilor ’80 ai secolului trecut. După cum se discută iarăși fără complexe tema participării noastre la persecutarea și/sau exterminarea evreilor sau țiganilor în timpul ultimului război mondial etc. (după ce, în anii mei de liceu, evreii dispăruseră din istorie, iar țiganii dispăruseră din statistici, și cînd, cumva, apăreau evreii, era numai pentru a se spune că la noi nu au purtat stea galbenă – ceea ce e real, doar că e doar un fragment al adevărului mai complex și mai delicat). Așadar, vă îndemn să priviți la cele trei sferturi pline ale paharului: de la Lucian Boia la Neagu Djuvara, Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop sau, ultimii pe listă, cei din generația mea sau mai tineri etc., cu toate diferențele (inerente și fericite dintre noi), discursul istoric științific din România a făcut pași enormi spre normalitate. Ce înseamnă normalitatea? Corectitudine în interpretarea bazei documentare, neamestecul politicului, empatie în analiză (adică să te pui și în pielea celuilalt) și lipsa cenzurii.
Ca să vă dau un hint: dacă vreți să vedeți direcția în care curge studiul Istoriei la noi, nu citiți (numai) Facebook-ul (după cum, dacă vreți să vedeți în ce direcție merge politica noastră, aproape degeaba vă uitați la televizor). Luați-o ca pe un sfat amical și dezinteresat.
Optimismul meu pleacă atît din experi-ența proprie, cît și din experiența unora dintre mulții oameni pe care îi cunosc, istorici și ei. Imaginați-vă că prin anul 2000, pe cînd am luat apărarea unor colegi de la Cluj care scriseseră un manual opțional de Istorie, mulți dintre moftangii m-au legat, în mintea lor, de acel volum (pe care nu-l citiseră) din care reieșea că poza Andreei-Esca-de-la-știri era mai mare decît poza lui Mihai Viteazul – manual în care eu nu scrisesem nici măcar o literă. Prin 2006, cînd am vorbit despre Ion Antonescu la un spectacol TV care trebuia să desemneze cel mai mare român, am avut parte de atacuri care au mers de la presa inconștientă de propria ei perdiție, pînă la un institut de sub patronajul Academiei Române. Astăzi, fac un serial TV de istorie în care spun aceleași lucruri pe care le rostesc sau scriu de douăzeci de ani și, timp de trei sezoane, primesc numai mesaje de simpatie. Nu s-a schimbat societatea? Ba da – și în bine. Sau, alt exemplu: un fost student de-al meu, care probabil merge spre 30 de ani, spunea într-o discuție recentă pe Internet că visează să facă un serial soft-porn despre istoria românilor (inspirat fiind, spunea, de jocul de cuvinte care s-ar naște din analele istoriei etc.). Acum 25 de ani, pentru o astfel de opinie ar fi fost răstignit; astăzi, el ia like-uri de la cîțiva prieteni și, în -rest, se pierde în vacarmul Internetului. Iar cînd va ajunge la 40 de ani, respectivul foarte probabil va renunța la jocurile post-adolescenței și va scrie ceva interesant, pe măsura inteligenței din dotare.
Exemple aș avea nenumărate despre schimbarea (în bine) a discursului public dominant. Dar e cazul să vă semnalez și o cheie de lectură a manipulării – care a evoluat și ea, în paralel cu discursul istoric mainstream. Bunăoară, fiți ceva mai atenți cînd citiți ceva despre ocupația romană a Daciei. Aceasta e o mostră de manipulare. Ea induce ideea că romanii au ocupat Dacia în maniera în care, să zicem, germanii lui Hitler au ocupat cîțiva ani Parisul, apoi a (re)venit și generalul De Gaulle, parte din damele care s-au orizontalizat cu germanii au fost tunse la chelie etc., după care lucrurile și-au reintrat în matcă etc. Ei bine, ocupația romană a Daciei e o formulă manipulatorie antioccidentală – adevărul istoric rămîne mai aproape de cucerirea romană a Daciei, care înseamnă altceva, care a deschis un proces lung, în urma căruia noi vorbim româna și nu o variantă a limbilor slave etc.
Sau, apropo de istoria recentă: fiți atenți la cei ce vorbesc despre extinderea NATO. Sintagma nu e inocentă, pentru că ea trimite la un NATO ca o caracatiță, care s-a întins prinzînd în tentacule pești amețiți precum țările din Europa de Est. Formula onestă este lărgirea NATO – pentru că fostele țări comunizate chiar au vrut să facă parte din organizație și, în cazul noastru, a fost chiar o frustrare cînd nu am reușit să fim parte din „primul val“, în 1997. Sesizați diferența dintre aceste două sintagme? Dacă da, aveți șanse să vedeți mai corect lumea de azi.
Așadar, nu vă temeți că unii scriu (sau șeruiesc) tot felul de bazaconii în lumea virtuală, ci mai curînd bucurați-vă că trăiți (încă) într-o societate în care așa ceva e posibil. Ar fi cu mult mai grav dacă adevărul v-ar fi impus: anume, imaginați-vă un guvern care ar da o lege potrivit căreia 150 de ani au fost insuficienți pentru romanizare! Vi se pare absurd? Nu vreau să vă stric ziua, dar în unele state, în prezent, se întîmplă lucruri similare. Aceste aberații lirico-fantastico-manipulatorii pe care le găsiți dvs. dimineața pe rețelele sociale, în timp ce vă beți cafeaua, sînt preponderent benigne, ele nu vor schimba cursul istoriografiei serioase, ci doar vor fura acele minți care, slab educate fiind, oricum nu contau în istoria scrierii istoriei (nu vreau să par cinic, dar acesta e adevărul).
Există, printre poeziile poetului grec Constantin Cavafis (1863-1933), una pe care v-o propun cu plăcere. Iat-o: poezia se numește „În anul 31 î.Hr., la Alexandria“ (parte dintr-un ciclu cu superbul și echivocul titlu În așteptarea barbarilor și alte poeme). Despre ce e vorba: în anul 31 înainte de Hristos, în contextul luptei pentru putere la Roma (după moartea lui Iulius Cezar), în localitatea Actium (în Grecia de azi), Marcus Antonius a pierdut o bătălie navală decisivă împotriva navelor lui Octavianus (viitorul Augustus, primul împărat roman). Poezia lui Cavafis, a cărei vrajă ne duce spre Alexandria (nordul Egiptului de azi, port de cultură greacă în timpurile antice), spune așa (traducerea mea, după o versiune în limba franceză): „Din îndepărtatul său tîrg de margine, / Și încă plin de praful drumului, / Neguțătorul ambulant ajunse. Și „Tămîie!“, „Gumă arabică!“ / „Ulei de prima calitate!“, „Pomadă pentru păr!“ / Striga el pe străzi. Dar, în tot acel vacarm, / Cu muzici și parade, nici-un chip să se facă auzit. / Mulțimea l-a luat de-a valma, l-a tras după ea, l-a dat peste cap / Și cînd, în cele din urmă, amețit peste poate, „Ce se întîmplă?“ a întrebat negustorul, / Cineva i-a aruncat și lui acea minciună de palat / Cum că, în Grecia, Antoniu a ieșit victorios“.
Adevărul e că, în realitate, Marcus Antonius a pierdut bătălia din 31 î.Hr. – numai că aliata lui (inclusiv în plan orizontal) pe nume Cleopatra, regina Egiptului, l-a sfătuit să simuleze victoria cu orice preț, să tragă de timp și să-și aranjeze o retragere onorabilă. (Oh, da, a fost odată o lume fără breaking news!) Iar poezia lui Cavafis vorbește despre acele prime zile de fantasmare și despre rolul emoției populare în promovarea unei anume versiuni a faptelor istorice.
Dumnezeule!, îți vine să spui, atît de timpurie să fi fost manipularea istoriei? Ei bine, răspunsul e nu – pentru că, încă de pe atunci, manipularea era cu mult mai veche.
Dar, cu toate aceste valuri de manipulări succesive, pe termen lung istoria s a decantat. Astăzi știm sigur că, în ciuda zvonurilor care au putut pluti în aer ceva vreme, nu Marcus Antonius a cîștigat la Actium. După cum știm că împărați romani precum Gaius (zis Caligula) sau Nero, în realitate, poate că nu au fost atît de cretinoizi pe cît îi prezintă legenda, din simplul motiv că istoriografia clasică latină are hiba de a vorbi suspect de rău despre cei asasinați, ca și cum scriitorii ar fi vrut să le facă plăcere succesorilor lor, care au murit în patul lor și care au, de regulă, legende pozitive – aceasta e teza cărții SPQR, apărută în 2015 și best-seller în toată lumea, a profesoarei de la Cam-bridge Mary Beard; la sfîrșitul anilor ’80 ai secolului trecut, profesorii mei Zoe Petre (la Istoria Romei antice) sau Lucian Boia (la Istoriografie) ne spuneau același lucru.
Așadar, puteți paria în continuare pe Istoria din cărțile serioase – pentru că ea se scrie din ce în ce mai bine și mai aproape de adevăr. Fiți suspicioși la deviațiile senzaționaliste, pentru că ele de regulă ascund manipulare politică sau geopolitică. Nu vă impacientați dacă trei share-uri pe Facebook vă vor spune într-o dimineață că istoria dacilor a fost camuflată cu bună știință sau că Eminescu a fost omorît cu ordin de la Viena – acestea nu sînt decît momeli antioccidentale și anti-UE pentru semieducații nemulțumiți de situația lor și cărora trebuie să li se arate (cum spuneam mai sus) circul, și nu portavionul.
Cu toate acestea, portavionul continuă să fie mai important decît circul. Secretul pentru dezamorsarea pistelor false? În principal, investiția în educația românilor. Dar, pesemne, de-abia de aici ar trebui să înceapă discuția noastră.
Adrian Cioroianu este istoric.
