De ce încă putem paria pe Istorie

Publicat în Dilema Veche nr. 729 din 8-14 februarie 2018
De ce încă putem paria pe Istorie jpeg

Zi de zi am ocazia să citesc – pe Facebook, dar nu numai – tot felul de glume, trăsnăi sau idioțenii legate de fapte, evenimente sau personaje din trecut. Le întîlniți, la rîndu-vă, doar că, meseria mea fiind direct legată de Istorie, probabil îmi sar mai abitir în ochi decît vi se întîmplă dvs. Cele care au proliferat în ultimii douăzeci de ani (de cînd cu poșta electronică, iar mai apoi cu media sociale etc.) sînt interpretările abracadabrante ale istoriei noastre. Istoria Daciei, a romanizării, a formării statelor românești, istoria relațiilor cu vecinii, istoria legionarilor sau comuniștilor etc. – toate acestea trec, în discursul public, prin tot soiul de contorsionări, în care, ca într-o piață publică, cel care țipă mai tare speră să aibă și dreptate. Ei bine, să vă dau o veste: de mult destinul cetăților noastre nu se mai decide în piața publică. Acolo au rămas doar caruselul, pocnetele din țimbale și panglicile scoase pe nas; esența evoluțiilor se află, de fapt, în altă parte.

Să nu înțelegeți c-aș sugera că se află undeva, ascunse, niscaiva centre oculte de putere. Nicidecum – ele există numai în mintea celor ce cască ochii în piața publică a site-urilor cu nume obscure de pe Internet. Adevărul (sau mare parte din el) se află în știința savanților și în butada generalului american care spunea: „Dacă voi avea în mîna stîngă un circ, nimeni nu va mai băga de seama portavionul pe care îl țin în mîna dreaptă“. Cam așa e și cu istoria: cine stă cu mintea la bazaconiile cu Burebista construind pod peste Dunăre sau cu Ceaușescu superinformat despre discuțiile de la Malta, 1989 nu și dă seama, de fapt, despre direcția sănătoasă pe care au luat-o studiile istorice în ultimii douăzeci de ani. La noi se discută fără complexe pe tema înapoierii noastre structurale și sistemice (a cărei lichidare va fi o sarcină pentru următorii 100 de ani, cred!), asta în contrast cu protocronismul care domnea la finele anilor ’80 ai secolului trecut. După cum se discută iarăși fără complexe tema participării noastre la persecutarea și/sau exterminarea evreilor sau țiganilor în timpul ultimului război mondial etc. (după ce, în anii mei de liceu, evreii dispăruseră din istorie, iar țiganii dispăruseră din statistici, și cînd, cumva, apăreau evreii, era numai pentru a se spune că la noi nu au purtat stea galbenă – ceea ce e real, doar că e doar un fragment al adevărului mai complex și mai delicat). Așadar, vă îndemn să priviți la cele trei sferturi pline ale paharului: de la Lucian Boia la Neagu Djuvara, Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop sau, ultimii pe listă, cei din generația mea sau mai tineri etc., cu toate diferențele (inerente și fericite dintre noi), discursul istoric științific din România a făcut pași enormi spre normalitate. Ce înseamnă normalitatea? Corectitudine în interpretarea bazei documentare, neamestecul politicului, empatie în analiză (adică să te pui și în pielea celuilalt) și lipsa cenzurii.

Ca să vă dau un hint: dacă vreți să vedeți direcția în care curge studiul Istoriei la noi, nu citiți (numai) Facebook-ul (după cum, dacă vreți să vedeți în ce direcție merge politica noastră, aproape degeaba vă uitați la televizor). Luați-o ca pe un sfat amical și dezinteresat.

Optimismul meu pleacă atît din experi-ența proprie, cît și din experiența unora dintre mulții oameni pe care îi cunosc, istorici și ei. Imaginați-vă că prin anul 2000, pe cînd am luat apărarea unor colegi de la Cluj care scriseseră un manual opțional de Istorie, mulți dintre moftangii m-au legat, în mintea lor, de acel volum (pe care nu-l citiseră) din care reieșea că poza Andreei-Esca-de-la-știri era mai mare decît poza lui Mihai Viteazul – manual în care eu nu scrisesem nici măcar o literă. Prin 2006, cînd am vorbit despre Ion Antonescu la un spectacol TV care trebuia să desemneze cel mai mare român, am avut parte de atacuri care au mers de la presa inconștientă de propria ei perdiție, pînă la un institut de sub patronajul Academiei Române. Astăzi, fac un serial TV de istorie în care spun aceleași lucruri pe care le rostesc sau scriu de douăzeci de ani și, timp de trei sezoane, primesc numai mesaje de simpatie. Nu s-a schimbat societatea? Ba da – și în bine. Sau, alt exemplu: un fost student de-al meu, care probabil merge spre 30 de ani, spunea într-o discuție recentă pe Internet că visează să facă un serial soft-porn despre istoria românilor (inspirat fiind, spunea, de jocul de cuvinte care s-ar naște din analele istoriei etc.). Acum 25 de ani, pentru o astfel de opinie ar fi fost răstignit; astăzi, el ia like-uri de la cîțiva prieteni și, în -rest, se pierde în vacarmul Internetului. Iar cînd va ajunge la 40 de ani, respectivul foarte probabil va renunța la jocurile post-adolescenței și va scrie ceva interesant, pe măsura inteligenței din dotare.

Exemple aș avea nenumărate despre schimbarea (în bine) a discursului public dominant. Dar e cazul să vă semnalez și o cheie de lectură a manipulării – care a evoluat și ea, în paralel cu discursul istoric mainstream. Bunăoară, fiți ceva mai atenți cînd citiți ceva despre ocupația romană a Daciei. Aceasta e o mostră de manipulare. Ea induce ideea că romanii au ocupat Dacia în maniera în care, să zicem, germanii lui Hitler au ocupat cîțiva ani Parisul, apoi a (re)venit și generalul De Gaulle, parte din damele care s-au orizontalizat cu germanii au fost tunse la chelie etc., după care lucrurile și-au reintrat în matcă etc. Ei bine, ocupația romană a Daciei e o formulă manipulatorie antioccidentală – adevărul istoric rămîne mai aproape de cucerirea romană a Daciei, care înseamnă altceva, care a deschis un proces lung, în urma căruia noi vorbim româna și nu o variantă a limbilor slave etc.

Sau, apropo de istoria recentă: fiți atenți la cei ce vorbesc despre extinderea NATO. Sintagma nu e inocentă, pentru că ea trimite la un NATO ca o caracatiță, care s-a întins prinzînd în tentacule pești amețiți precum țările din Europa de Est. Formula onestă este lărgirea NATO – pentru că fostele țări comunizate chiar au vrut să facă parte din organizație și, în cazul noastru, a fost chiar o frustrare cînd nu am reușit să fim parte din „primul val“, în 1997. Sesizați diferența dintre aceste două sintagme? Dacă da, aveți șanse să vedeți mai corect lumea de azi.

Așadar, nu vă temeți că unii scriu (sau șeruiesc) tot felul de bazaconii în lumea virtuală, ci mai curînd bucurați-vă că trăiți (încă) într-o societate în care așa ceva e posibil. Ar fi cu mult mai grav dacă adevărul v-ar fi impus: anume, imaginați-vă un guvern care ar da o lege potrivit căreia 150 de ani au fost insuficienți pentru romanizare! Vi se pare absurd? Nu vreau să vă stric ziua, dar în unele state, în prezent, se întîmplă lucruri similare. Aceste aberații lirico-fantastico-manipulatorii pe care le găsiți dvs. dimineața pe rețelele sociale, în timp ce vă beți cafeaua, sînt preponderent benigne, ele nu vor schimba cursul istoriografiei serioase, ci doar vor fura acele minți care, slab educate fiind, oricum nu contau în istoria scrierii istoriei (nu vreau să par cinic, dar acesta e adevărul).

Există, printre poeziile poetului grec Constantin Cavafis (1863-1933), una pe care v-o propun cu plăcere. Iat-o: poezia se numește „În anul 31 î.Hr., la Alexandria“ (parte dintr-un ciclu cu superbul și echivocul titlu În așteptarea barbarilor și alte poeme). Despre ce e vorba: în anul 31 înainte de Hristos, în contextul luptei pentru putere la Roma (după moartea lui Iulius Cezar), în localitatea Actium (în Grecia de azi), Marcus Antonius a pierdut o bătălie navală decisivă împotriva navelor lui Octavianus (viitorul Augustus, primul împărat roman). Poezia lui Cavafis, a cărei vrajă ne duce spre Alexandria (nordul Egiptului de azi, port de cultură greacă în timpurile antice), spune așa (traducerea mea, după o versiune în limba franceză): „Din îndepărtatul său tîrg de margine, / Și încă plin de praful drumului, / Neguțătorul ambulant ajunse. Și „Tămîie!“, „Gumă arabică!“ / „Ulei de prima calitate!“, „Pomadă pentru păr!“ / Striga el pe străzi. Dar, în tot acel vacarm, / Cu muzici și parade, nici-un chip să se facă auzit. / Mulțimea l-a luat de-a valma, l-a tras după ea, l-a dat peste cap / Și cînd, în cele din urmă, amețit peste poate, „Ce se întîmplă?“ a întrebat negustorul, / Cineva i-a aruncat și lui acea minciună de palat / Cum că, în Grecia, Antoniu a ieșit victorios“.

Adevărul e că, în realitate, Marcus Antonius a pierdut bătălia din 31 î.Hr. – numai că aliata lui (inclusiv în plan orizontal) pe nume Cleopatra, regina Egiptului, l-a sfătuit să simuleze victoria cu orice preț, să tragă de timp și să-și aranjeze o retragere onorabilă. (Oh, da, a fost odată o lume fără breaking news!) Iar poezia lui Cavafis vorbește despre acele prime zile de fantasmare și despre rolul emoției populare în promovarea unei anume versiuni a faptelor istorice.

Dumnezeule!, îți vine să spui, atît de timpurie să fi fost manipularea istoriei? Ei bine, răspunsul e nu – pentru că, încă de pe atunci, manipularea era cu mult mai veche.

Dar, cu toate aceste valuri de manipulări succesive, pe termen lung istoria s a decantat. Astăzi știm sigur că, în ciuda zvonurilor care au putut pluti în aer ceva vreme, nu Marcus Antonius a cîștigat la Actium. După cum știm că împărați romani precum Gaius (zis Caligula) sau Nero, în realitate, poate că nu au fost atît de cretinoizi pe cît îi prezintă legenda, din simplul motiv că istoriografia clasică latină are hiba de a vorbi suspect de rău despre cei asasinați, ca și cum scriitorii ar fi vrut să le facă plăcere succesorilor lor, care au murit în patul lor și care au, de regulă, legende pozitive – aceasta e teza cărții SPQR, apărută în 2015 și best-seller în toată lumea, a profesoarei de la Cam-bridge Mary Beard; la sfîrșitul anilor ’80 ai secolului trecut, profesorii mei Zoe Petre (la Istoria Romei antice) sau Lucian Boia (la Istoriografie) ne spuneau același lucru.

Așadar, puteți paria în continuare pe Istoria din cărțile serioase – pentru că ea se scrie din ce în ce mai bine și mai aproape de adevăr. Fiți suspicioși la deviațiile senzaționaliste, pentru că ele de regulă ascund manipulare politică sau geopolitică. Nu vă impacientați dacă trei share-uri pe Facebook vă vor spune într-o dimineață că istoria dacilor a fost camuflată cu bună știință sau că Eminescu a fost omorît cu ordin de la Viena – acestea nu sînt decît momeli antioccidentale și anti-UE pentru semieducații nemulțumiți de situația lor și cărora trebuie să li se arate (cum spuneam mai sus) circul, și nu portavionul.

Cu toate acestea, portavionul continuă să fie mai important decît circul. Secretul pentru dezamorsarea pistelor false? În principal, investiția în educația românilor. Dar, pesemne, de-abia de aici ar trebui să înceapă discuția noastră. 

Adrian Cioroianu este istoric.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.