Prea multele povești pe care nu le mai ducem pînă la capăt
Am sentimentul că noi deținem, fiecare, mai multe povești decît putem ca atare consuma.
Cu ani în urmă, pe cînd locuiam în gazdă, ca tînăr asistent universitar, prin zona Pieții Miniș din București, o dată pe lună mergeam la proprietarul apartamentului (care locuia prin Piața Iancului) și îi dădeam în plic chiria, în lei peșin; el (se lamenta) era bătrîn și nu se putea deplasa – pe-atunci, acel domn era pe la 67-68 de ani, de altfel în bună formă. În sufrageria în care mă primea ceremonios (se mîndrea că a închiriat unui universitar, fie el începător), în biblioteca de pe un perete nu mai avea cărți – ci casete video. Ce spun se întîmpla pe la mijlocul anilor ’90. Într-o seară, pe cînd m-a oprit la un pahar de lichior de mentă (asta îi plăcea proprietarului), mi-a detaliat convingerea sa că, după anul 2000, nu cărțile vor mai conta – ci casetele video, cu cele mai bune filme din istoria cinematografiei și cu cele mai interesante documentare. Drept care, inclusiv cu banii pe care eu i-i dădeam lună de lună, el își copia un tezaur al său de imagini, pentru o păstrare veșnică și o oricînd posibilă revizionare.
Tezaurul care n-a fost să fie
Ani au trecut cu grația unui fulg de papură plutind peste smîrcuri și, nu tocmai demult, acum cîțiva ani, pe cînd eram ambasador la UNESCO, am reîntîlnit-o, după peste douăzeci de ani, pe fiica fostului proprietar. Tatăl ei murise, fata vînduse apartamentele etc. – ale vieții valuri. „Dar cu casetele video ce ați făcut?”, am întrebat-o eu, conștient de debilitatea propriei mele curiozități. La început, doamna a ezitat. În final și-a adus aminte că strînsese din sufrageria tatălui vreo trei saci menajeri cu casete video, noroc că plasticul nu era tocmai greu, a păstrat sacii un număr de ani, după care un nepot i-a spus că nu mai are nici un rost să țină casetele, apoi a încercat să le doneze unei biblioteci, iar cei de acolo i-au mulțumit, dar nu le-au luat. Totuși, în cele din urmă, a dat moștenirea respectivă unei alte rude, care spunea că are nevoie nu atît de casete, cît de banda din ele, fiica n-a luat nici un ban, ba încă era mulțumită că a scăpat de cei trei saci.
La auzul acestei vești am simțit o frustrare teribilă: banii mei, greu cîștigați în acei ani cu salariu mic ai începutului de carieră, ajunseseră efectiv în niște saci menajeri și în niște plastice cu final nedeslușit.
Toate acele povești pe care le strîngem
Dar chiar în zilele acestei reîntîlniri de mai sus, pe cînd deplîngeam neinspirația tehnologică a fostului meu proprietar, eu însumi eram pe cale de-a comite o prostie la fel de mare. Și, ca multe dintre prostiile vieților noastre, ea a intrat în viața mea camuflată sub mantia unui mare chilipir!
La un moment dat, prin toamna anului 2019, în lungile mele plimbări prin magazinele buchiniștilor parizieni, am văzut apărînd la vînzare cutii și cutii de DVD-uri, la un preț incredibil: 3 DVD-uri pentru 1 euro! Și nu orice povești cinematografice – ci care mai de care, numai blockbustere! Desigur, mai vînasem diverse serii de filme în ultimele decenii (vezi seriile de DVD-uri cu Marilyn Monroe sau Charlie Chaplin difuzate, cu ani în urmă, de Dilema veche, alte filme date cu alte publicații, apoi seria integrală a filmelor Bond-007, integrala Războiul stelelor, a filmelor cu Stan și Bran, a desenelor animate clasice cu Superman sau Bugs Bunny ș.a.). Dar nimic nu se compara, la preț, cu gheșeftul despre care vorbeam: prin toamna acelui 2019, deci, mi-am cumpărat (în principal de prin magazinele Boulinier) alte serii de filme, la prețul de trei DVD-uri pentru un singur euro: așa m-am pricopsit cu integrala filmelor Spider Man, cu integrala Matrix, cu excelenta miniserie britanică Eu, Claudius (dedicată împăratului roman cu același nume), cu hălci considerabile din serialele americane Star Trek (cel clasic), Twin Peaks, X Files, 24 sau NCIS ș.a., cu multe filme SF, cu multe desene animate și cu și mai multe comedii franțuzești.
Repet, acest lucru se întîmpla în anul prepandemic. Pe-atunci (și în anii precedenți), de multe ori încă îmi puneam seara cîte un DVD în fanta laptop-ului și patinam liniștit spre visare – așa am văzut (și, în unele cazuri, revăzut) primele șase sezoane din Game of Thrones, pe care le-am cumpărat, într-un coffret luxos, pentru prețul de 89 de euro, cu ocazia unei oferte dintr-un magazin, înaintea Crăciunului 2017 (sau ’18?). Bref, în toți acei ani am cumpărat sute de DVD-uri, convins fiind că va veni o vreme cînd voi avea răgazul de a mă delecta cu ele.
După care, în martie 2020, a venit pandemia. Din toamna anului 2020 am intrat pe Netflix – unde, ce să vezi, poți găsi oricînd o mare parte din filmele pe care unii dintre noi le cumpăraserăm deja; iar mai apoi HBO Go, Disney+ și toate celelalte... Toată muzica CD-urilor mele și toate filmele DVD-urilor mele sînt acum în streaming; cam toate video-urile pop-rock ale anilor ’80, pe care odată le-am cumpărat pe DVD-uri, se află acum cu acces liber pe YouTube.
Iar cel mai nou laptop pe care l-am cumpărat, din necesități profesionale, nici măcar nu mai are unitate de CDR sau DVD!
Marea iluzie
Cu toții strîngem informații, idei, imagini, filmări și cunoaștere cu o viteză uluitoare, zi de zi – sau, altfel spus, adunăm povești și narațiuni (dintre care unele ficțiuni, iar altele mai mult sau mai puțin adevărate) în cantități de negîndit pentru oricare dintre generațiile din spatele nostru.
Pe cînd eu intram la școală, la mijlocul anilor ’70, criteriul de departajare socială din bîrfele rudelor era „Bucură-te că te-ai născut cu o bibliotecă în casă!”. Nu mai conta că bunicul patern făcuse ceva pușcărie (pentru că a lui karmă îl predispusese a fi primar de sat prin Oltenia, la începutul anilor ’40), nici că celălalt bunic încasase bătaie cît să-și dea tot pămîntul la CAP etc., ceea ce rămînea era norocul meu de a mă naște cu o bibliotecă la îndemînă, dar și datoria mea de a citi o carte (dacă tot am început-o) pînă la ultima pagină. Asta era paradigma de-atunci.
Or, la ora la care scriu aceste rînduri, biblioteca mea fizică este împărțită între cîteva adrese, la care ajung arar, în timp ce biblioteca mea digitală, pe care o am mai mereu cu mine, pe diverse suporturi de stocare, crește de la o zi la alta – cu fiecare ebook, text, pdf, rtf, link, fotografie, film ș.cl. pe care le caut sau le primesc.
Sincer, nu mi-e foarte clar ce voi face cu toate aceste meta-povești. Pe de o parte, am mai multă informație decît voi putea folosi vreodată – pentru aproape oricare dintre subiectele care m-ar interesa pentru scrierea viitoarelor mele cărți. Pe de altă parte, aceste povești informaționale pe care le tot strîngem doar teoretic pot fi lăsate moștenire – pentru că, în mod practic, generațiile următoare vor reține doar o parte din acești biți de memorie (precum băiatul meu, căruia îi plac unele hituri pop-rock din anii adolescenței mele), iar în rest își vor face propriile lor biblioteci, mai ales virtuale, din ce în ce mai vaste.
În anul 1995, cînd am ajuns pentru prima dată la Universitatea Laval din Québec, Canada, profesorul coordonator al tezei mele de doctorat, Bogumil Koss, ne mai împrumuta, unora dintre noi, cardul său pentru cópii xerox (altfel, studenții xeroxau orice, cu 5 cenți/pagina – dar profesorii puteau xeroxa oricît, în scop profesional, fără bani). Așa se face că, după primul meu an în Canada, am revenit acasă cu o jumătate de geamantan de xerox-uri (și la al doilea stagiu la fel, la al treilea aidoma etc.). O parte le-am folosit în partea teoretică a doctoratului meu. O parte le-am împrumutat studenților mei, pentru licențele lor. Credeți că, pînă azi, le-am citit pe toate, acele xerox-uri? Nicidecum. Pentru că, pe măsură ce citeam unul, adunam alte trei.
...și marea diferență
Acum aproape 3.000 de ani (pe vremea lui Homer) sau acum 700-800 de ani (pe vremea izvoarelor baladelor balcanice), o poveste/legendă trecea din gura unui narator matur în urechea unui tînăr și astfel e de presupus că ciclul se relua, la fiecare generație. Acum o mie de ani, niște cărturari arabi sau, mai apoi, copiști din mînăstiri creștine au prins a copia și recopia parte din înțelepciunea uluitoare a lumii antice.
Străbunicii mei sau ai dvs., în măsura în care aveau o Biblie și alte cîteva cărți prin casă, se considerau oameni învățați și aveau pretenția că au priceput în linii mari mersul lumii. Eu, ca și dvs., primesc în fiecare zi pe e-mail diverse newsletters(de la The Economist la Nature și alte cîteva), primesc sau cumpăr cărți, reviste și podcast-uri de tot felul și în diferite limbi, navighez cotidian pe (uneori) zeci de site-uri de știri, literare sau științifice – dar tot nu mi-e foarte clar ce am trăit, cu toții, în 2020-’21 sau cum se poate sfîrși reprobabila aventură ucraineană a lui Putin.
Și cred că aici este marea diferență: puțini dintre noi ne mai punem problema de a lăsa moștenire copiilor oceanul de povești ficționale sau adevărate pe care le strîngem, sub diverse forme, cotidian. Acum 50 de ani încă puteai trece fotografiile, în familie, de la o generație la alta. În prezent, nici un fiu sau fiică pe care îi cunosc nu au răbdarea să fie interesați de fotografiile din telefoanele sau de pe conturile de socializare ale părinților lor. Le vor redescoperi ei, cîndva, în viitor? – să sperăm, chiar dacă între timp tinerii de azi vor strînge la rîndu-le mega și tera de filme sau de imagini care, evident, nu vor mai stîrni deloc interesul viitorilor lor copii ș.a.m.d.
Și, în fine, mai e ceva de spus: puțini dintre noi, azi, mai duc poveștile pînă la capăt. Citim prima cincime din orice știre sau orice text, vedem trailer-ul oricărui film, vedem pozele oricărui semen de pe rețelele sociale și avem impresia că știm esențialul – cînd, în paralel, noi acumulăm un ocean de dileme.
Și, prinși între atîtea povești pe care nu le vom duce niciodată pînă la ultima filă, tot ce ne rămîne în nări, la fiecare respirație, este aroma tot mai acră a tot mai îngemănatelor incertitudini.
Adrian Cioroianu este profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): 1921-2021. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, Editura Polirom, 2021.
