Nu, dacii nu au pierit, dar nici nu se simt tocmai bine

Într-o amiază de iulie a.c., în hotelul Oscar din Atena, un grup de activişti ai aripii de stînga a partidului (oricum de stînga…) Syriza puneau la cale o lovitură de stat – lucru bizar, dat fiind că partidul respectiv se află la guvernare. Sub conducerea lui Panagiotis Lafazanis – ex-ministru al Energiei şi Mediului în guvern şi lider al platformei ultrastîngiste a Syriza –, conspiratorii plănuiau arestarea guvernatorului Băncii Naţionale a Greciei, trecerea rezervei valutare sub comanda guvernului, ieşirea din euro, revenirea la moneda drahma şi obţinerea unui ajutor de 5-10 miliarde de dolari de la Moscova dlui Vladimir Putin. 

● Azi, dacofilii par a fi de partea Syrizei 

Pînă la urmă, conspiraţia a eşuat, iar birocraţii ironizaţi ai Uniunii Europene s-au dovedit mai tari decît premierul grec Tsipras; dl Putin n-a dat nici dînsul bani-jăratec schilodului cal troian – din două motive: i) pentru că n-are interesul să-şi compromită relaţiile oricum fragilizate cu Occidentul şi ii) pentru că dînsul nu are bani, mai ales pentru experimente trăsnite. 

N-aş fi băgat de seamă povestea de mai sus dacă n-aş fi citit-o într-un jurnal serios („How Syriza’s left wing covertly plotted return to drachma during crisis talks“, în

25-26 iulie a.c., p. 2). Iar unii dintre cititori s-ar putea întreba ce legătură are Syriza cu dacii & dacomanii din Dosarul de faţă. Cum voi încerca să demonstrez, are legătură. Pentru că Syriza grecească nu este decît un simptom al unei boli care şi pe noi ne bîntuie: maladia

Nu mi se pare deloc întîmplător că pe site-urile dacofile din Internetul nostru s-au grupat cei mai mulţi fani ai dlui Tsipras. Cum se explică acest lucru? Vă propun să coborîm în istoria noastră.  

● Absenţi sau prezenţi – dar mereu manipulaţi 

în cultura română derivă din faptul că mereu, în ultimele aproape trei secole, în spatele lor s-a aflat fie un scop politic, fie o ideologie. Fie prin

lor premeditată, fie prin

prezenţei lor, dacii au jucat rol de pioni pe tabla culturală – cel mai adesea, fără legătură cu ceea ce ştim despre ei (din păcate, prea puţin). Iniţial – devreme în secolul XVIII –, dacii au fost excluşi din arborele de familie al românităţii, dintr-un motiv simplu.  Perspectiva mea poate jena unele şcoli de gîndire autohtone, dar îmi asum riscul: naţionalismul românesc, născut în Transilvania în zorii epocii moderne, are la bază conştientizarea valorizatoare a diferenţei dintre români şi maghiarii & germanii conlocuitori (semn al unei maturizări culturale, normale la români după cîteva generaţii educate), dar e şi rezultatul unei politici premeditate a Imperiului Habsburgic de a-i atrage pe românii transilvăneni de partea Occidentului catolic – şi a-i opune, prin aceasta, Rusiei post-Ecaterina cea Mare (secolul XVII). Aşa s-a născut greco-catolicismul la români, ca şi la ucraineni; şi la fel a fost încurajat şi naţionalismul catolic al polonezilor – pentru a se opune ofensivei Rusiei. Aşadar, şcoala latinistă a primilor dascăli de neam din Transilvania însemna nu doar recuperarea moştenirii latine (reale) – în măsură să arate că românii nu-s mai prejos decît ungurii sau saşii/saxonii germani din Ardeal –, ci şi promovarea unui proiect geopolitic al Vienei ce avea ca scop stoparea influenţei ruseşti pe Carpaţi. O românitate transilvană mai conştientă (şi mîndră) de originile sale latine era mai puţin permeabilă la soft power-ul rusesc, într-o vreme în care Ţaratul Rusiei era (sau dorea să pară) lumina de far a ortodoxiei. 

În Vechiul Regat, dacii au avut ulterior un întreit ghinion: intelectualii români din prima parte a secolului XIX ştiau foarte bine locul dacilor în geneza românităţii, dar discursul politic al vremii nu avea nevoie de daci! În ianuarie 1840, junele (de 23 de ani) Mihail Kogălniceanu fonda la Iaşi revista

dar cele şase luni de apariţie şi propaganda liberalo-naţionalistă făcută pălesc în comparaţie cu valul

ce avea să vină.

dacilor în cultura română a ultimei jumătăţi a secolului XIX poate fi rezumat astfel: i) generaţia de tineri de la 1848 nu dorea să se întoarcă în trecut, ci visa să se sincronizeze cu viitorul Europei (adică, Occidentul epocii); ii) unirea Munteniei cu Moldova, prin Al. Ioan Cuza, la 1859, a creat brusc un pol de atracţie pentru românii transilvăneni, mai occidentalizaţi (

latinizaţi); şi iii) România mică a găsit o soluţie (se va dovedi salvatoare) în persoana unui prinţ german dintr-o ramură obscură, dar destoinică: în 1866, Carol I devenea domnitorul României.  

● Carol I şi Traian – perechea civilizatoare 

Implicit, cîştigarea

statului român de către armata lui Carol I, în 1877, a fost o nouă lovitură dată dacilor din trecut. Paralela dintre

Traian şi domnitorul Carol I s-a impus de la sine: i) ambii veniseră pe Dunăre, pe la Turnu Severin; ii) ambii erau nişte cosmopoliţi pursînge (Traian, născut în Spania, ajungea împărat la Roma; Carol I-ul, născut în Germania, va ajunge rege la Bucureşti), ceea ce convenea de minune unui tînăr stat român care, la finalul secolului al XIX-lea, era însetat de cosmopolitism (cum ne explicăm faptul că

se numea Bismarck?!); iii) în fine, ambii – Traian şi Carol I – veniseră

cu o agendă modernizatoare, smulgînd populaţia autohtonă din ghearele unui orientalism periferic (sau cel puţin aşa era el văzut pe la 1890). În 1906, cînd Bucureştiul – capitala tînărului regat al României – îl sărbătoarea pe

serbarea era întreită: 40 de ani de domnie a lui Carol I (de la 1866), 25 de ani de regat român (după 1881), dar şi 1800 de ani de la victoria

a lui Traian (anul 106)! În această geopolitică a occidentalizării noastre, evident că nu mai era loc pentru învinşii de altădată – pentru daci, adică. 

Fascinaţia pentru moştenirea latină/occidentală – predominantă spre finele secolului XIX – nu a putut eradica fantasmele

ale mitologiei dacice. Din acest punct de vedere, masiva carte

a lui Nicolae Densuşianu (1913) e un autentic monument. Rod al unei imaginaţii speculative debordante, scrisă atît de abil încît – pentru nespecialişti – pare clădită pe argumente-beton, cartea lui Densuşianu e, din păcate, o cvasificţiune. Acolo unde nu avea probe, Densuşianu – graţie culturii sale – le-a inventat, ceea ce i-a oripilat pe istoricii contemporani lui. Dar publicul – de atunci şi de azi, pentru că volumul e retipărit încă în zilele noastre! – a fost captat de idee:

Teza era captivantă, argumentele contrare păreau deranjante. Ei bine, site-urile dacofile de astăzi propagă, de fapt, aceeaşi idee: o Dacie (nevalidată istoric) aflată în centrul şi

lumii civilizate. De aici şi pînă la ideea dacilor care vorbeau latina (înaintea romanilor) nu mai este decît un pas.  

● Comunismul i-a preferat, normal, pe daci 

De reţinut, în context, că extrema dreaptă politică a anilor ’20-’30 ai secolului trecut a fost sceptică faţă de daci.

– fie şi prin nume – trimiteau la gloria latinităţii. Deşi ar fi avut motive să-i reînvie pe daci, fanii lui Corneliu Zelea Codreanu erau totodată fani ai lui Benito Mussolini – care poza, în anii ’30, ca noul

al Nordului Africii. Curajul sinucigaş al lui Decebal ar fi servit imagologiei Gărzii de Fier – dar ideologia politică a vremii a fost mai puternică…

lui C.Z. Codreanu trimitea tot spre Vest (Berlin-Roma)… aşa că dacii au pierdut încă o dată. 

Deloc surprinzător, dacii şi-au luat revanşa după mijlocul anilor ’60, în România comunizată. Iniţial, recursul la daci a fost bine primit la nivelul populaţiei. Faţă de presiunea pan-slavistă a anilor ’50 (care ameninţa să ne transforme, inclusiv lexical, într-o republică sovietică), măcar dacii aveau avantajul vechimii: ei animaseră istoria cu mult înaintea slavilor! Chiar şi învinşi, dacii plus romanii dăduseră naştere unui popor cu ceva vechime! Ca profesor, vă sfătuiesc să vedeţi filmul

(1967) fără prejudecăţi

sau

Sergiu Nicolaescu: filmul este o excelentă naraţiune patriotică, mînă în mînă cu

comunismului local în primii ani ai lui N. Ceauşescu. Fraza iniţială („Veţi fi stăpînii lumii doar după ce vom muri noi“) acum pare gonflată. Dar, în 1967, bătea în direcţii pe care azi pare că doar istoricii le mai discută. Treptat, după 1968, dacii au devenit piesă dintr-o altă geopolitică: aşa cum dacii rezistaseră pînă la unul în faţa unui mare imperiu, la fel românii, la nevoie, o pot face – a se vedea care era (după 1968, Praga etc.) imperiul ameninţător! Aşadar, recursul la daci în primii ani ai lui Ceauşescu a fost un mesaj politic: i) sîntem vechi; ii) sîntem mai vechi decît voi, slavii; iii) am mai luptat împotriva unui imperiu; iv) la o adică, vom mai lupta împotriva imperiilor. Nu trebuie să fii

în Istorie pentru a vedea legitimitatea recursului la daci din anii ’60. Dacă s-ar fi revendicat de la romanii lui Traian, N. Ceauşescu ar fi părut bizar: pentru că el respingea

imperialismul (ideologic vorbind) şi pentru că naţionalismul său era pur autohtonist (şi nu avea nevoie de culturi importate – dimpotrivă!).  

● Există aici vreo concluzie? 

Adevărul brut, dincolo de toate fantasmările pre- sau post-Densuşianu, este că despre daci ne-au rămas puţine date. Această lacună este vidul ideal pentru speculaţiile (uneori elucubraţiile) pe care le vedem/citim azi. În 1980, cînd a „aniversat“

N. Ceauşescu nu făcea un

inedit – el se inspirase masiv din fervoarea cu care, în octombrie 1971, regimul şahului iranian Mohammad Reza Pahlavi celebrase 2500 de ani de la fondarea Imperiului Persan de către Cyrus cel Mare! 

În plin delir protocronist, istoricul literar Sergiu Dan Pavel publica la Cluj, în 1983 (la editura numită atunci

, o carte pe care o preţuiesc mult:

Autorul spunea atunci ceva valabil şi azi: recursul la daci e revanşa pe care

, periodic, încearcă să o ia, în cultura română, în dauna

pro-european. Azi, mesajele site-urilor dacofile sînt adesea antioccidentale, antiamericane, anti-UE. Bănuiesc că unele dintre ele sînt încurajate moral (şi/sau material) din Est sau din Vest. Nimic nou, în cultura română. 

Dacii, din păcate, deseori au jucat partituri de care nu aveau habar. Acesta este unul dintre motivele pentru care dacofilii, iată, par a susţine Syriza – cu sau fără bani de la Moscova…  

Regina care a iubit viaţa şi patria