Cum fu la Salonul de carte de la Paris

Şi iată-mă-s ajuns în dragul nostru Paris, într-o seară – taman pe la ora la care, la Salonul cărţii, cîţiva tineri provocau un mic incident la standul românesc, soldat cu cîteva măşti alb-negre pe faţă şi cu pete de vin roşu pe mocheta albă de pe jos.

Habar n-aveam de aceste poveşti, în momentul în care am lăsat în urmă aeroportul şi, după ceva drum, am ajuns la hotelul de pe Avenue de la Bourdonnais. Aici – una caldă şi una rece: cea caldă era că-s vecin de cameră cu actorul Dorel Vişan, ale cărui poveşti mă vor desfăta în următoarele zile; cea rece – că liftul hotelului nostru e de departe – de foarte departe – cel mai mic lift pe care l-am văzut în viaţa vieţilor vieţişoarelor mele: atît de strîmt, încît a fost imposibil să urcăm bruma de bagaje – mici – pe care le aveam cu noi; strîmt încît, dacă nu stăteai în el într-o dungă, îţi strîngea umerii ca-n menghină; strîmt încît, dacă aş avea talentul cinic al lui San Antonio, l-aş compara cu un coşciug capabil să urce patru etaje spre cer. Ciudat lift, dar ciudăţenia derivă şi din faptul că 60 de milioane de turişti trec anual prin Paris – adică populaţia a vreo trei Românii. Cum aceşti oameni trebuie să doarmă undeva, orice hogeac e bun de scos la-nchiriere. Proprietarul originar al hotelului nostru a gîndit tot aşa: drept care, în micul hău în jurul căruia se prelingea spirala scărilor, el a plantat – cîndva, în secolul trecut, dar nu foarte devreme – un lift. Măcar pentru că, aşa cum vă voi mai povesti, m-am împrietenit în zilele următoare cu patronul (pasionat de istorie, mi-a vorbit îndelung despre Expoziţia universală de la Paris din 1900!), aproape că v-aş recomanda hotelul, doar ca să-i admiraţi cabina urcătoare – dar ceea ce mă reţine e doar temerea că, măcar doi-trei claustrofobi de-ar fi printre dvs., aş putea fi lesne acuzat de crime împotriva umanităţii.

Aşadar, cînd am ajuns în cameră, deja se înserase bine. Pînă ne-am dat cu apă pe faţă se făcuse aproape 8 PM; şi-i zic dlui Vişan: „Maestre, hai să facem o plimbare pe la Turnul Eiffel!“ Gînd la gînd cu bucurie: bănuind dînsul – ca şi mine – că preşedintele Hollande se va descurca, şi fără noi, să treacă pragul pavilionului românesc de la Salon du Livre (a şi făcut-o, în seara zilei de joi 21 martie a.c.), ne-am luat umbrelele – afară picura cu totul nesuferit – şi, din doi paşi, am ajuns pe latura dreaptă a esplanadei de la Champ de Mars. În faţa noastră, superba măgăoaie a Turnului. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, de cîte ori îl văz, rămîn temporar cu gura căscată, şi prin aburul respiraţiei nu-mi răzbate decît admiraţia de neofit pentru geniul ingineresc.

Ajungem, deci, sub Turn şi, pe cînd încercam să-i arăt maestrului Vişan clădirile monumentale de dincolo de Podul Iéna şi să-i povestesc de ce a pozat, tocmai acolo, Hitler, după ce a vizitat Parisul cucerit, na! că mă loveşte un lapsus: nu-mi mai aduceam aminte numele respectivului cvartal. Îmi scormon mintea, dar degeaba. În jurul nostru – puhoi de turişti, fentînd ploaia cu veselie. Îmi zic: hai să apelez la un citadin. Iar citadini, prin zonă, erau doar de două feluri: primul – ceva tineri, majoritatea cu aer magrebin, ce vindeau suveniruri; iar al doilea fel era conturat de trupurile trase în uniformă ale cîtorva soldaţi. Cum vînzătorii erau cu mult mai deşi decît soldaţii, iau în vizor un tînăr cu chip sud-mediteranean, care tocmai arunca spre cer un soi de sfîrleze luminoase, pe care, de altfel, încerca să le şi vîndă. M-am apropiat de el cît să-i văd timida satisfacţie că poate mă interesează sfîrleaza. „Fii amabil – îi zic – cum se cheamă clădirile alea din spatele Turnului?“ Şi-i arăt obiectul curiozităţii mele, dincolo de Sena. Băiatul, altfel amabil, a reacţionat de parcă l-aş fi chestionat despre teoria numerelor, a lui Fibonacci. A îngăimat ceva nedesluşit, s-a consultat cu un alt vînzător, într-o limbă pe care Sartre n-ar fi priceput-o neam, şi m-a lăsat în plata Domnului. Nu mi-am pierdut speranţa, şi ies în calea unui soldat. Îi pun aceeaşi întrebare. Cu mîinile încleştate pe arma pe care o are la piept, priveşte în direcţia pe care i-o arăt... tace cîteva clipe... abordează o mină care-mi traduce că habar n-are... dar, cu un aer conspirativ, îmi şuieră: „Staţi să-l întreb pe şeful meu.“ Se duce la şef – cu mine talonîndu-l – şi, în fine, superiorul în grad ne luminează: „Trocadéro!“ – spune el. Şi mi-a spart lapsusul.

Ne-am mai plimbat ceva vreme, am admirat sclipiciurile Turnului, de la orele fixe, apoi ne-am tras spre hotel, pentru a destupa un Bordeaux. Am ciocnit pentru întîlnirea cu Parisul. Am ciocnit pentru România la Salon du Livre. Şi am ciocnit şi pentru faptul că Marine Le Pen n-a fost cu noi în acea seară, ca să se bucure de cît de îmbibaţi de urbanistică franceză sînt unii dintre mai recenţii ei concitadini.

(va urma)

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.