Îndatorarea lui Ceauşescu mirosea a petrol scump

Aproape două decenii după ultimul Război Mondial, interesele sovietice au fost dominante în economia României. Ele au presupus multe, de la reparaţiile de război de 300 de milioane de dolari către URSS (în realitate, suma plătită a fost mai mare) pînă la experimentul păgubos al Sovrom-urilor, în paralel cu naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii etc. Dar, spre mijlocul anilor ’60, România comunizată a lui Gh. Gheorghiu-Dej refuza să devină ţara agricolă de care liderul Nikita Hruşciov părea a avea nevoie pentru reformarea „pieţei comune“ comuniste care era Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). 

O sursă a datoriilor lui Ceauşescu se află…la Gheorghiu-Dej 

Investiţiile în industria grea şi constructoare de maşini (precum Combinatul siderurgic de la Galaţi sau Uzina „Electroputere“ de la Craiova, în anii 1961-’62) n-au fost pe placul lui Hruşciov, iar pentru Gheorghiu-Dej au devenit o mantră a politicii sale de „independenţă“ economică. Respingerea „planului Valev“ (evident, sovietic) de

(vara lui 1964) a crescut sesizabil popularitatea lui Gheorghiu-Dej în ţară şi a făcut din el un personaj interesant şi în analizele kremlinologilor occidentali. Coborînd pe firul cauzalităţilor istorice, probabil că singura cale pentru ca România să nu ajungă înglodată în datorii la mijlocul anilor ’80 ar fi fost ca ea să accepte, la mijlocul anilor ’60, propunerile de „integrare economică“ ale Moscovei – caz în care România ar fi rămas un stat subdezvoltat industrial şi total clientelar faţă de URSS (ceva similar Bulgariei din epocă), dar poate că nu ar mai fi avut cozile pe care le ştim la final, din faţa Alimentarelor goale. 

Este, desigur, inutil să insistăm cu astfel de supoziţii contrafactuale. Cert este că, încă din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, regimul comunist a ales industrializarea ca vîrf de lance al unei „independenţe“ faţă de Moscova (pun termenul în ghilimele, pentru că în lumea comunistă est-europeană ea nu putea fi decît una relativă). Numai că, se ştie, independenţa costă – o lecţie pe care, cu trei generaţii înainte, Regele Carol I o lăsase moştenire, atunci cînd plătise Germaniei pentru falimentul consorţiului Strousberg sau, mai apoi (în 1886), cînd riscase un război vamal cu Austro-Ungaria pentru protejarea tinerei industrii româneşti. Poate că unii dintre cititori se vor mira văzînd alăturate cele două exemple;

– s-ar întreba cineva, pe drept cuvînt. Ei bine, ei (şi oricare lideri români, indiferent de regim) au în comun această morală, pe care cine nu o înţelege este condamnat să-i suporte consecinţele: în relaţiile dintre un stat mic/mijlociu şi o mare putere, orice independenţă are preţul ei. 

Legendă bună, datorii în creştere 

Gheorghiu-Dej nu a mai apucat să achite nota de plată a

pe care el l-a altoit pe trunchiul dictaturii interne. Şi astfel ajungem la Nicolae Ceauşescu. Acesta a venit la putere decis să continue linia de rezistenţă economică

de Moscova – ceea ce i-a croit o legendă promiţătoare în ţară şi în Occident. Legenda a devenit de-a dreptul bună după actul său de curaj (real) din timpul invaziei Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia (vara lui 1968), iar iniţiativele sale economice păreau a o susţine. La nivel mic, regimul lui Ceauşescu face paşi îndrăzneţi, în răspăr cu principiile CAER – vezi experimentul cu iniţiativa particulară, aşa-zişii „mandatari“, din 1967, sau importul de tehnologie occidentală/franţuzească pentru uzina de automobile Dacia de la Piteşti, inaugurată în vara lui 1968 –, dar proiectele sale nu se rezumau la aceste cvasi-rebeliuni. Macro-politica lui Ceauşescu este chiar mai ambiţioasă; profitînd de relaţiile nesperat de bune cu administraţiile americane ale lui Richard Nixon & Gerald Ford şi de deschiderea pe care Occidentul o arăta faţă de Bucureşti, Ceauşescu decide să transforme

într-un

deşi trecuse cu greu prin inundaţiile catastrofale din primăvara lui 1970, în mai 1971 regimul ridică cu de la sine putere ştacheta – România nu va mai fi „ţară mediu dezvoltată“ (cum era în realitate), ci aspira la rangul de „societate socialistă multilateral dezvoltată“. Nu atît calculele economice stăteau la baza acestei noi retorici, ci simpla cronologie: în acel an se împlineau 50 de ani de la fondarea PCR… 

Semnarea unor acorduri cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (la sfîrşitul anului 1972) a deschis României uşa spre împrumuturi occidentale aparent convenabile. În ianuarie 1974, Comunitatea Economică Europeană acorda şi ea României tarife vamale privilegiate – un semn bun pentru băncile străine doritoare de investiţii. Mai apoi, în primăvara lui 1975, România şi SUA îşi acordă reciproc

dovadă concretă a sprijinului american (interesat, evident) faţă de politica de cvasi-independenţă a lui Ceauşescu. Supralicitîndu-şi poziţia, liderul român a cerut şi americanilor împrumuturi – ceea ce el primea, numai că dorea şi o dobîndă ireal de mică (ceea ce nu a obţinut). Cu prilejul unei vizite în SUA, Ceauşescu a încercat să-i şantajeze sentimental pe americani, spunîndu-le că dacă ei nu-i dau împrumutul cu dobînda dorită, el îl va obţine de la China comunistă.

i-a răspuns, ironic, un oficial al finanţelor americane. De fapt, ca orice împrumuturi, cele ale lui Ceauşescu puteau fi benefice sau nu în funcţie de ce făceai cu ele. Ce a decis

Pe de o parte, el a continuat politica de investiţii a lui Gheorghiu-Dej (în industria grea şi constructoare de maşini), iar pe de altă parte a venit cu propria sa reţetă – una care, la începutul anilor ’70, părea chiar a fi una de succes. 

Pariul lui Ceauşescu şi preţul petrolului 

Pariul lui Ceauşescu a fost pe industria de prelucrare a petrolului şi pe ramura sa conexă, industria chimică. La finele anilor ’60, începutul anilor ’70, petrochimia era vîrf al tehnologiei mondiale. Miza era să iei petrol (care avea încă un preţ mic) şi să-l transformi în produse cu preţ în creştere: de la kerosenul pentru avioane pînă la mase plastice. E drept că România nu mai avea zăcăminte considerabile, dar, cu prieteni buni în lumea arabă (vezi cazul Libiei, ţară cu un petrol de calitate foarte bună) sau la curtea regelui Pahlavi al Iranului, Ceauşescu spera să-i mai fenteze încă o dată pe sovietici, nefiind obligat să cumpere materie primă de la ei. În consecinţă, investiţia în domeniu a statului român a fost considerabilă: instituţii de învăţămînt care să creeze specialişti (ceea ce chiar s-a reuşit – vezi Facultatea de Petrol şi Gaze de la Ploieşti), nave de mare capacitate care să susţină importurile (şi care mai camuflau şi exporturi de armament – dar aceasta este o altă poveste…) şi, mai ales, combinate şi rafinării care să aducă valoare adăugată prelucrării petrolului. 

Încrezător în pariul său economic pe petrochimie, România s-a lansat în investiţii care urmau să cheltuiască banii pe care încă nu-i cîştigaserăm (ci doar îi împrumutaserăm). Construcţia Transfăgărăşanului (1970-1974), construcţia metroului din Bucureşti (proiectarea după 1972, inaugurarea primei linii în 1979), reluarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (idee anunţată în 1973, lucrări începute în 1978), reconstruirea centrului Bucureştiului (enunţată în 1977, demarată în 1982), construirea a zeci de fabrici, uzine, hidrocentrale etc. – toate erau investiţii făcute, măcar în parte, pe datorie. 

Şi aici apar sîmburii dezastrului. În România, N. Ceauşescu era încă în stare să controleze totul. Dar, la scară mondială, el nu avea nici o putere asupra unui indice: preţul petrolului. Pe fondul eternului (după 1948) conflict arabo-israelian, în toamna anului 1973 ţările arabe producătoare de petrol declară brusc un embargo al vînzărilor. În cîteva luni, preţul petrolului creşte de patru ori (de la 3 dolari/baril la 12). Şi acesta era doar primul episod al dramei: în anul 1979, ca urmare a revoluţiei islamice din Iran, preţul petrolului ajunge la aproape 40 de dolari/baril. Aşadar, două şocuri petroliere în doar şase ani şi creşterea de peste zece ori a preţului! Ceauşescu pierdea nu numai un prieten (pe şahul iranian), ci şi unul dintre marile sale pariuri economice. Cine cîştiga? Printre alţii, URSS a lui Brejnev – care, ca şi Rusia dlui Putin, iese în avantaj net dacă preţul petrolului e mare. 

Pentru Ceauşescu prea tîrziu, pentru Gorbaciov prea devreme 

În anii ’80, pe fondul randamentului slab al investiţiilor făcute, România a ajuns la un vîrf al datoriei externe de cca 14 miliarde de dolari (inclusiv dobînzile restante). Ceauşescu s-a lansat în alt pariu – lichidarea accelerată a datoriei –, crezînd că poporul este tot în spatele lui, acolo unde-l văzuse în vara lui 1968. Introducerea „alimentaţiei raţionale“ (după 1981), intensificarea exporturilor (după 1982) şi reducerea drastică a consumului intern la toţi indicatorii au fost probe pe care românii nu le-au putut trece senini. În aprilie 1989, Ceauşescu anunţa, în fine, lichidarea datoriei externe – dar fusese prea mult de îndurat şi era prea tîrziu pentru o reîmpăcare a regimului cu ţara. Se cunoaşte ce a urmat. 

Desigur, nu se poate spune că regimul Ceauşescu a fost

victima preţului petrolului – dar această lecţie rămîne valabilă şi azi, ca studiu de caz asupra unui pariu pierdut. Întregul sistem era bazat pe himera că se poate trăi în afara economiei de piaţă – şi această aberaţie urma oricum să se răzbune, mai devreme sau mai tîrziu, în toate ţările comunizate. Dar este interesant de văzut cum preţul petrolului s-a intersectat cu istoria finală a comunismului. N. Ceauşescu, care avea nevoie de petrol ieftin, a clacat cînd preţul a crescut. Şi urma la rînd un alt comunist de vază, cu un alt pariu perdant: M. Gorbaciov, care avea nevoie de petrol scump, a început şi el să se împrumute atunci cînd preţul petrolului a început din nou să scadă, după mijlocul anilor ’80.  

Maria a României. Regina care a iubit viaţa şi patria