Joaca de-a anti. De ce e simplu să interzici și de ce e greu să creezi reguli

Publicat în Dilema Veche nr. 808 din 15-21 august 2019
Joaca de a anti  De ce e simplu să interzici și de ce e greu să creezi reguli jpeg

Există, desigur, o problemă – sau mai multe – în despărțirea de comunism a societății românești. Unele sînt de natură politică (spre deosebire de Polonia, Ungaria ș.a., regimul din România a devenit, după 1958, național-comunist, dat fiind că nu mai aveam armată sovietică în țară), iar altele țin de istoria în sens larg a societății noastre. Acesta este scopul acestui text: să pună în context istoric seria despărțirilor noastre de regimurile prin care am trecut. 

Născuți dintr-o mare despărțire 

Statul român modern a fost, după mijlocul secolului al XIX-lea, rezultatul unei mari despărțiri civilizaționale. Pînă atunci, principatele noastre fuseseră, în vremuri bune, un colț autonom al creștinismului bizantin, cu politica și moravurile de rigoare; în vremuri rele, ele erau o periferie politică a Imperiului Otoman, cu domni numiți de acesta etc.

Acest peisaj de secole a fost destructurat acum 170 de ani: ca rezultat al unei reașezări geopolitice și al unei strădanii a nișei tinere din elita locală, după 1848 Moldova și Țara Românească făceau o alegere decisivă: despărțirea de Levantul turcit și separarea de Răsăritul rusesc, iar rezultatul a fost, logic, un fel de cursă (cu obstacole) spre Occident. În intervalul 1850-1900, societatea românească a cunoscut o transformare colosală: limba însăși a intrat în proces de reoccidentalizare (românii erau, la 1900, singurii ortodocși europeni care foloseau alfabetul latin!), statul ca atare s-a creat (prima unire, 1859), apoi s-a modernizat (prin constituția „belgiană“, 1866), apoi și-a cîștigat independența (1877, prin meritul unei armate proprii), apoi a devenit regat etc.

Altfel spus, România modernă este rezultatul unei mari despărțiri de regimul anterior. Dar, ca orice despărțire, evident că ea nu se face cu netezimea unui cuțit care trece prin unt. Între boierii sau preoții moldoveni care doreau desfacerea unirii (după abdicarea lui Cuza) și fanaticii FSN din 1990 (care doreau un conducător de-al nostru, și nu un venetic, precum Rațiu, Câmpeanu sau Regele Mihai), diferența nu e de regn, ci doar de cronologie.

Normal, orice despărțire lasă în urmă un contingent de nostalgici. În 1880 încă mai exista, în România, în mintea și sufletul unora, un soi de nostalgie (memoria regretului) după idealurile republicane ale revoluției pașoptiste. Mai apoi, în 1950, în plin regim stalinist, în mod categoric mai existau, printre mulți români, atît nostalgia monarhiei constituționale, cît și, printre unii, regretul după anii de aur ai legionarismului cezecodrenist. După 1990, în România au persistat cel puțin trei memorii ale regretului: am avut nostalgici ai comunismului, nostalgici ai monarhiei și nostalgici ai Legiunii. Deloc bizar, aceste mulțimi nu-s separate cu precizie, ele se și suprapun, pe alocuri.

Mereu un alt regim eschatologic

Dacă acceptăm ideea că istoria noastră modernă este, de fapt, o serie de despărțiri (cu nostalgiile de rigoare) și cum aceste despărțiri/nostalgii au generat adesea probleme societale, atunci e indicat să facem un pas în spate și să încercăm, în analiză, postura neimplicată a unui (să zicem) finlandez sau, și mai bine, a unui extraterestru. O judecată la rece, adică.

Dacă avem o problemă (sau mai multe), atunci trebuie să existe aici o explicație (sau mai multe) și o soluție (sau mai multe).

Problema noastră principală, deci, este această inevitabilă memorie a regretului. Indiferent din ce regim ieșim și spre care altul mergem, mereu se vor găsi oameni care să regrete ordinea anterioară (statu quo ante). În democrația de azi există în mod firesc o majoritate care e deopotrivă antifascistă și anticomunistă, dar există și nișe nostalgic-legionare sau nostalgic-comuniste. Nu trebuie să ne punem cenușă în cap: românii nu-s nicidecum singurii europeni cu astfel de tentații. Soluția problemei? Nimic altceva decît educația și o practică bună a guvernării, pe termen mediu-lung.

O parte din explicația acestei probleme a nostalgiei am sugerat-o mai sus: acumularea de despărțiri de trecut; o altă explicație este aceea că fiecare dintre aceste despărțiri a fost însoțită și de o încercare de revanșă – de cele mai multe ori grăbită și sumar judecată – a învingătorului asupra presupusului învins al Istoriei.

Cîteva exemple: istoricul clujean Lucian Nastasă-Kovacs a publicat recent cîteva delațiuni oficiale (din toamna anului 1940) ale unor membri legionari, prin care ei spuneau cine i-a persecutat și cine i-a protejat în anii regimului autoritar carlist. Aceste memorii erau adresate unei comisii de verificări (sau comisii de revizuiri) legionare, care avea rolul să vadă cît de mult pătimiseră „martirii“ legionari și din cauza cui. Peste un deceniu, comuniștii au preluat exact (dar exact!) același model: comisiile de verificări din Partidul Muncitoresc Român au avut aceeași premisă: convingerea comuniștilor (ca și a legionarilor, anterior) că o nouă epocă începe odată cu ei, că trecutul e iremediabil compromis, că un diferit și definitiv regim eschatologic a pogorît asupra lumii etc.

La noi, democrațiile și totalitarismele au încercat constant, dar cu intensități diferite, astfel de verificări și revanșe. După Primul Război Mondial, noile reforme (agrară, electorală) au fost revanșa liberalilor împotriva conservatorilor; apoi, legionarii și-au luat revanșa (criminală la modul propriu) împotriva carliștilor; apoi, comuniștii și-au luat revanșa (tot criminală) împotriva democraților, monarhiștilor sau legionarilor (care nu trecuseră de partea lor); apoi, după 1990, reînviata democrație română a încercat altă delimitare/despărțire, prin propuneri care nu s-au concretizat vreodată – vezi legea lustrației, de exemplu.

Acel fragment pe care îl trăim, fiecare

Scriitorul Truman Capote spune undeva că fiecare poveste adevărată începe prin a fi personală. Aceste rînduri pleacă, și în cazul meu, dintr-o suită de experiențe proprii. Am fost, după 2004, printre inițiatorii parlamentari ai Legii lustrației, la sugestia Societății Timișoara, al cărei membru eram/sînt. Am văzut cum suspiciunea la adresa acelei legi, de fapt, era una transversală peste cîmpul nostru politic: nu a existat, în România, nici un partid politic care să susțină în unanimitate acea lege. Ceea ce m-a marcat mult a fost o discuție pe care am avut-o în primăvara lui 2006, într-un autocar ce revenea la Strasbourg, cu istoricul și europarlamentarul polonez (fost disident anticomunist etc.) Bronislaw Geremek: susținător al legii lustrației în Polonia, acesta îmi spunea că, din păcate, rezultatele ei erau contradictorii și că tratamentul poate fi uneori mai dăunător decît boala în sine. Sînt ceva ani de atunci și deseori îmi aduc aminte acele cuvinte.

Mai apoi, în 2006, am făcut, pentru TVR (Cel mai mare român – un format TV britanic, parcă), un documentar despre mareșalul Ion Antonescu. Unii jurnaliști (ba chiar și un director al unui institut al Academiei Române!) au sărit oripilaţi – că de ce nu l-am apărat pe Antonescu pentru patriotism etc. Cînd le spuneam că eu sînt profesor, nu avocat din oficiu, și că pot oferi oricînd n modele de patriotism în istoria noastră mai benefice decît Antonescu, schimbau subiectul. Azi, ceea ce spuneam eu atunci e general acceptat.

După 2013, am realizat la TVR un serial, 5 minute de Istorie, relativ popular, cred. Cele mai ofuscate mesaje le-am primit după difuzarea unor episoade despre legionari sau despre N. Ceaușescu. Un filo-legionar m-a somat, timp de luni de zile, să-i spun ce anume este fals în filmul Actorul și sălbaticii; fanii lui Ceauşescu mă întreabă, de regulă, „dar voi ăştia, care apăreţi la televizor, ce faceți azi ca România, care era independentă în 1989, să nu fie vîndută străinilor etc.“

Acești oameni nu trebuie reprimați. Ci înțeleși. Și puși în contextul lor istoric. Să interzici e cel mai simplu lucru; să tolerezi e inițial delicat, dar devine tot mai simplu, odată cu timpul; în schimb, să creezi prin educație & amendă noi reguli valide e clar mai dificil – cu atît mai greu cu cît statul este mai tînăr și mai fără reflexe politice (cum e cazul nostru).

De fapt, acesta e deficitul statului român în politica memoriei: abundența interdicțiilor și a politicilor anti-, cuplată cu modesta educație privind regulile. Istoria noastră modernă ne arată că interzicerile funcționează, eventual, pe termen scurt; dincolo de acest reper, ele sînt perdante. 

Adrian Cioroianu este istoric, profesor universitar, în prezent ambasador al României la UNESCO; editor al volumului Un centenar și mai multe teme pentru acasă, Editura Polirom, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.