Joaca de-a anti. De ce e simplu să interzici și de ce e greu să creezi reguli
Există, desigur, o problemă – sau mai multe – în despărțirea de comunism a societății românești. Unele sînt de natură politică (spre deosebire de Polonia, Ungaria ș.a., regimul din România a devenit, după 1958, național-comunist, dat fiind că nu mai aveam armată sovietică în țară), iar altele țin de istoria în sens larg a societății noastre. Acesta este scopul acestui text: să pună în context istoric seria despărțirilor noastre de regimurile prin care am trecut.
Născuți dintr-o mare despărțire
Statul român modern a fost, după mijlocul secolului al XIX-lea, rezultatul unei mari despărțiri civilizaționale. Pînă atunci, principatele noastre fuseseră, în vremuri bune, un colț autonom al creștinismului bizantin, cu politica și moravurile de rigoare; în vremuri rele, ele erau o periferie politică a Imperiului Otoman, cu domni numiți de acesta etc.
Acest peisaj de secole a fost destructurat acum 170 de ani: ca rezultat al unei reașezări geopolitice și al unei strădanii a nișei tinere din elita locală, după 1848 Moldova și Țara Românească făceau o alegere decisivă: despărțirea de Levantul turcit și separarea de Răsăritul rusesc, iar rezultatul a fost, logic, un fel de cursă (cu obstacole) spre Occident. În intervalul 1850-1900, societatea românească a cunoscut o transformare colosală: limba însăși a intrat în proces de reoccidentalizare (românii erau, la 1900, singurii ortodocși europeni care foloseau alfabetul latin!), statul ca atare s-a creat (prima unire, 1859), apoi s-a modernizat (prin constituția „belgiană“, 1866), apoi și-a cîștigat independența (1877, prin meritul unei armate proprii), apoi a devenit regat etc.
Altfel spus, România modernă este rezultatul unei mari despărțiri de regimul anterior. Dar, ca orice despărțire, evident că ea nu se face cu netezimea unui cuțit care trece prin unt. Între boierii sau preoții moldoveni care doreau desfacerea unirii (după abdicarea lui Cuza) și fanaticii FSN din 1990 (care doreau un conducător de-al nostru, și nu un venetic, precum Rațiu, Câmpeanu sau Regele Mihai), diferența nu e de regn, ci doar de cronologie.
Normal, orice despărțire lasă în urmă un contingent de nostalgici. În 1880 încă mai exista, în România, în mintea și sufletul unora, un soi de nostalgie (memoria regretului) după idealurile republicane ale revoluției pașoptiste. Mai apoi, în 1950, în plin regim stalinist, în mod categoric mai existau, printre mulți români, atît nostalgia monarhiei constituționale, cît și, printre unii, regretul după anii de aur ai legionarismului cezecodrenist. După 1990, în România au persistat cel puțin trei memorii ale regretului: am avut nostalgici ai comunismului, nostalgici ai monarhiei și nostalgici ai Legiunii. Deloc bizar, aceste mulțimi nu-s separate cu precizie, ele se și suprapun, pe alocuri.
Mereu un alt regim eschatologic
Dacă acceptăm ideea că istoria noastră modernă este, de fapt, o serie de despărțiri (cu nostalgiile de rigoare) și cum aceste despărțiri/nostalgii au generat adesea probleme societale, atunci e indicat să facem un pas în spate și să încercăm, în analiză, postura neimplicată a unui (să zicem) finlandez sau, și mai bine, a unui extraterestru. O judecată la rece, adică.
Dacă avem o problemă (sau mai multe), atunci trebuie să existe aici o explicație (sau mai multe) și o soluție (sau mai multe).
Problema noastră principală, deci, este această inevitabilă memorie a regretului. Indiferent din ce regim ieșim și spre care altul mergem, mereu se vor găsi oameni care să regrete ordinea anterioară (statu quo ante). În democrația de azi există în mod firesc o majoritate care e deopotrivă antifascistă și anticomunistă, dar există și nișe nostalgic-legionare sau nostalgic-comuniste. Nu trebuie să ne punem cenușă în cap: românii nu-s nicidecum singurii europeni cu astfel de tentații. Soluția problemei? Nimic altceva decît educația și o practică bună a guvernării, pe termen mediu-lung.
O parte din explicația acestei probleme a nostalgiei am sugerat-o mai sus: acumularea de despărțiri de trecut; o altă explicație este aceea că fiecare dintre aceste despărțiri a fost însoțită și de o încercare de revanșă – de cele mai multe ori grăbită și sumar judecată – a învingătorului asupra presupusului învins al Istoriei.
Cîteva exemple: istoricul clujean Lucian Nastasă-Kovacs a publicat recent cîteva delațiuni oficiale (din toamna anului 1940) ale unor membri legionari, prin care ei spuneau cine i-a persecutat și cine i-a protejat în anii regimului autoritar carlist. Aceste memorii erau adresate unei comisii de verificări (sau comisii de revizuiri) legionare, care avea rolul să vadă cît de mult pătimiseră „martirii“ legionari și din cauza cui. Peste un deceniu, comuniștii au preluat exact (dar exact!) același model: comisiile de verificări din Partidul Muncitoresc Român au avut aceeași premisă: convingerea comuniștilor (ca și a legionarilor, anterior) că o nouă epocă începe odată cu ei, că trecutul e iremediabil compromis, că un diferit și definitiv regim eschatologic a pogorît asupra lumii etc.
La noi, democrațiile și totalitarismele au încercat constant, dar cu intensități diferite, astfel de verificări și revanșe. După Primul Război Mondial, noile reforme (agrară, electorală) au fost revanșa liberalilor împotriva conservatorilor; apoi, legionarii și-au luat revanșa (criminală la modul propriu) împotriva carliștilor; apoi, comuniștii și-au luat revanșa (tot criminală) împotriva democraților, monarhiștilor sau legionarilor (care nu trecuseră de partea lor); apoi, după 1990, reînviata democrație română a încercat altă delimitare/despărțire, prin propuneri care nu s-au concretizat vreodată – vezi legea lustrației, de exemplu.
Acel fragment pe care îl trăim, fiecare
Scriitorul Truman Capote spune undeva că fiecare poveste adevărată începe prin a fi personală. Aceste rînduri pleacă, și în cazul meu, dintr-o suită de experiențe proprii. Am fost, după 2004, printre inițiatorii parlamentari ai Legii lustrației, la sugestia Societății Timișoara, al cărei membru eram/sînt. Am văzut cum suspiciunea la adresa acelei legi, de fapt, era una transversală peste cîmpul nostru politic: nu a existat, în România, nici un partid politic care să susțină în unanimitate acea lege. Ceea ce m-a marcat mult a fost o discuție pe care am avut-o în primăvara lui 2006, într-un autocar ce revenea la Strasbourg, cu istoricul și europarlamentarul polonez (fost disident anticomunist etc.) Bronislaw Geremek: susținător al legii lustrației în Polonia, acesta îmi spunea că, din păcate, rezultatele ei erau contradictorii și că tratamentul poate fi uneori mai dăunător decît boala în sine. Sînt ceva ani de atunci și deseori îmi aduc aminte acele cuvinte.
Mai apoi, în 2006, am făcut, pentru TVR (Cel mai mare român – un format TV britanic, parcă), un documentar despre mareșalul Ion Antonescu. Unii jurnaliști (ba chiar și un director al unui institut al Academiei Române!) au sărit oripilaţi – că de ce nu l-am apărat pe Antonescu pentru patriotism etc. Cînd le spuneam că eu sînt profesor, nu avocat din oficiu, și că pot oferi oricînd n modele de patriotism în istoria noastră mai benefice decît Antonescu, schimbau subiectul. Azi, ceea ce spuneam eu atunci e general acceptat.
După 2013, am realizat la TVR un serial, 5 minute de Istorie, relativ popular, cred. Cele mai ofuscate mesaje le-am primit după difuzarea unor episoade despre legionari sau despre N. Ceaușescu. Un filo-legionar m-a somat, timp de luni de zile, să-i spun ce anume este fals în filmul Actorul și sălbaticii; fanii lui Ceauşescu mă întreabă, de regulă, „dar voi ăştia, care apăreţi la televizor, ce faceți azi ca România, care era independentă în 1989, să nu fie vîndută străinilor etc.“
Acești oameni nu trebuie reprimați. Ci înțeleși. Și puși în contextul lor istoric. Să interzici e cel mai simplu lucru; să tolerezi e inițial delicat, dar devine tot mai simplu, odată cu timpul; în schimb, să creezi prin educație & amendă noi reguli valide e clar mai dificil – cu atît mai greu cu cît statul este mai tînăr și mai fără reflexe politice (cum e cazul nostru).
De fapt, acesta e deficitul statului român în politica memoriei: abundența interdicțiilor și a politicilor anti-, cuplată cu modesta educație privind regulile. Istoria noastră modernă ne arată că interzicerile funcționează, eventual, pe termen scurt; dincolo de acest reper, ele sînt perdante.
Adrian Cioroianu este istoric, profesor universitar, în prezent ambasador al României la UNESCO; editor al volumului Un centenar și mai multe teme pentru acasă, Editura Polirom, 2018.
