Ce parfum i s-ar potrivi lui Traian Băsescu?
Vă spun ceva, dar să nu rîdeţi: relativ recent l-am visat pe Karl Marx!
De regulă, un bărbat poate avea – şi chiar e indicat să aibă – şi vise ceva mai frumoase şi mai epilate decît cele care-l implică pe acel bărbos. Dar staţi să vedeţi, că nu v-am spus tot: curiozitatea faptului de a-l fi visat pe Marx nu e întrecută decît de contextul în care l-am visat! Se făcea că vorbeam cu el despre... despre... ia să văd cine ghiceşte... nimeni?... nimeni?... despre parfumuri!
A discuta cu Karl Marx (fie şi într-un vis) despre parfumuri e o chestie curat-murdar oximoronică – majoritatea biografiilor personajului spun despre el că nu prea iubea nici măcar apa şi săpunul; de unde deducem că mirozna care-i plutea prim-prejur nu era una foarte agreabilă. Concret, nu mai ştiu ce-am vorbit cu Marx în acel vis. În schimb, vă propun o scurtă divagaţie istorico-politico-artistică despre parfumurile din jurul dvs.
Din păcate, puţini oameni ştiu că parfumurile pe care le folosesc spun despre ei mai multe decît îşi pot imagina. Mai multe decît sunetul de la telefon şi mai multe decît pantofii din tălpi. Parveniţii îşi aleg parfumurile după marcă sau preţ, cînd de fapt singurele lucruri ce contează aici sînt pielea şi personalitatea. Pe unii oameni îi caracterizează parfumul de pe ei, pe alţii îi caricaturizează. Fiind o problemă de gust, preferinţele sînt subiective; dar mirosul, fiind unul dintre simţuri, are în el şi o notă de obiectivitate, dictată de evoluţia speciei: la origini, strămoşul strămoşilor noştri va fi fost capabil să facă în nări diferenţa dintre carnea proaspătă şi carnea stricată; cel care n-a făcut acea diferenţă s-a curăţat; din acest motiv, în zilele noastre, orice femeie de pe glob va fi de acord că un strop de Shalimar (Guerlain; 1925) miroase mai bine decît o pată de zeamă de varză stricată dintr-un butoi de plastic dintr-o pivniţă fără aerisire.
De-a lungul anilor, cunoscînd ceva oameni, am cules ceva impresii (voi aminti aici doar pe cele plăcute). Bunăoară, fostul preşedinte Emil Constantinescu e un demn purtător al apei de toaletă Polo (verde, clasică, produsă în SUA de Ralph Lauren începînd cu 1978). Fostul premier C. Popescu Tăriceanu foloseşte o variantă mai puţin concentrată a parfumului Aramis (produs de o sucursală Estée Lauder, 1964); aceeaşi colonie o mai purta şi ex-preşedintele Bush-tatăl. Unul dintre cele mai plăcut mirositoare VIP-uri pe care le-am întîlnit a fost Regele Juan Carlos II: furnizorul oficial al casei regale este producătorul german al coloniei 4711, dar regele mirosea clar a altceva (după unele surse ale mele, a Quorum, produs de spaniolul Puig, 1982). Unul dintre cei mai plini de iz bărbaţi din România e Florin Piersic; în opinia mea, foloseşte arome lansate în anii ’60-’70-’80 (anii cei mai buni ai parfumurilor bărbăteşti) şi-l bănuiesc de faptul că deseori suprapune două (sau mai multe) colonii – ceea ce-n parfumerie se cheamă layering. Tot în branşă, Sergiu Nicolaescu avea o slăbiciune certă pentru Acqua di Selva (Visconti di Modrone, 1949). Revin la politică pentru a vă spune că pe dl V. Ponta l-am simţit nesigur în privinţa parfumurilor – şi cred că cel mai bine i s-ar potrivi Habit Rouge (Guerlain, 1965), purtat şi de Tony Blair. În jurul dlui T. Băsescu n-am simţit altceva decît un nor de fum de ţigară – drept care unul dintre consilierii d-sale i-ar putea sugera un Tabarome (Creed, 1875), care-a făcut fericiţi şi pe alţi fumători ce ştiau să îmbine tutunurile şi licorile: cum ar fi Humphrey Bogart sau Winston Churchill.
Acum o întrebare de zece puncte pentru dvs.: ce credeţi că aveau în comun Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Arnold Schwarzenegger? Nu, nu pe Elvira Godeanu (pe care doar primul o cunoştea) şi nici pe Sharon Stone (pe care doar ultimul a gîdilat-o). Ci un parfum: Gheorghiu-Dej, în ultimul deceniu de viaţă, purta unul dintre cele mai clasice parfumuri masculine: Pour un homme al firmei Caron, creat în 1934. Această eau de toilette a devenit reperul pentru toate lavandele bărbăteşti – inclusiv sticluţele cu apă de lavandă care se produceau la noi în anii comunismului (azi mai găsiţi prin pieţe ceva similar, aduse din Republica Moldova). Schwarzy este şi el, printre altele, un client al casei Caron.
Sau o întrebare de o sută de puncte: ce credeţi că au în comun scriitorul Liviu Antonesei, prietenul nostru de la Iaşi, şi ex-preşedintele american Bill Clinton? Ei bine, ambii poartă destul de bine varianta for men a unei eau de toillete produsă de americanul Calvin Klein începînd cu 1986, pe nume Obsession (merge cu trabucele, mai ales cu cele pe care Bill nu le fuma!).
În fine, întrebarea de o mie de puncte: ce credeţi dvs. că au în comun dl Ion Iliescu, dna Elena Udrea şi una dintre surorile lui Michael Jackson?
Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
