Patru tablouri

„Eu sînt artist nu politician” – Adolf Hitler

Multe dintre deciziile care au condus la distrugerea Germaniei și a celei mai mari părți a Europei în al doilea război mondial au fost luate la Berghof, reședința lui Hitler din Alpii bavarezi, într-un salon pe pereții căruia se aflau o parte dintre tablourile și tapiseriile colecției sale personale de artă. Din fotografiile rămase e greu să tragi o concluzie asupra tematicii pieselor expuse, dar cel puțin tapiseriile par a avea subiecte belicoase, iar unul dintre tablouri, atribuit în general lui Giovanni Pannini, înfățișează o imagine familiară Germaniei la finalul războiului, clădiri, dar dintr-o altă epocă, în ruine. Chiar și în tabloul care aparent prezintă o parabolă a iubirii, Venus și Amor, de Paris Bordone, zeița întinde brațul spre mănunchiul de săgeți din mîna fiului său, într-un gest impropriu pentru acest personaj, care nu anunță nimic bun. Candidatul respins de două ori la Academia de artă vieneză purta mereu cu el, chiar și în avion, un portret pictat al lui Friedrich al II-lea, personaj pe care-l idolatriza pentru calitățile de mare războinic și lider al unei Prusii care a devenit sub conducerea sa o putere europeană. Acestei galerii de lucrări, care par a face legătura între aspirațiile personajului cu veleități de artist și viziunea sa politico-militară finalizată într-o apoteoză a distrugerii, i se poate adăuga tabloul lui Arnold Böcklin, Insula morților, pe care Hitler l-a expus, cu valențe premonitorii, în biroul său din Cancelaria Reich-ului.

Arta, care are și alte virtuți decît cele de delectare, ne dezvăluie, spre exemplu, parte dintre trăsăturile ascunse ale autorilor artefactelor. În cazul lui Hitler, acuarelele realizate în tinerețe sînt o probă de tenacitate și acribie maniacală, de rău augur pentru ceea ce a urmat, prin felul în care a figurat piatră cu piatră, de ordinul sutelor, din pavajul unor piețe germane sau frunză de frunză în cazul unor peisaje. Această aptitudine nu l-a calificat însă pentru admiterea la Academia de arte vieneză, pentru acest ultraj personal urmînd să plătească prin decădere întreaga capitală austriacă deoarece Linz-ul urma să devină una dintre capitalele culturale ale Reich-ului. Acolo era proiectată înființarea unui mare muzeu de artă, Führermuseum, în care urmau să fie înglobate o serie e opere de artă obținute prin achiziții, dar și prin spoliere de pe întreg cuprinsul Europei ocupate de naziști.

The Monuments Men                                                            

În anul 2014 a fost lansată cu tot tacîmul publicitar The Monuments Men o producție hollywoodiană promițătoare prin garnitura de staruri de pe generic ca Matt Demon, Bill Murray, Cate Blanchett și George Clooney, care semna și regia. Modest sub aspect artistic (doar 6,1 punctaj IMDb), filmul a avut meritul focalizării asupra unui episod din istoria reală a celui de al doilea război mondial legat de salvarea operelor de artă confiscate de naziști pentru proiectatul muzeu al führer-ului din Linz. Clooney interpreta personajul din viața reală George Stout, conservator la unul dintre muzeele Universității Harvard, care alături de alți experți în artă a făcut parte din departamentul „Monumente, arte frumoase și arhive” al armatei americane. Aceștia, începînd cu decembrie 1944, au documentat distrugerile produse de război patrimoniului cultural european, au identificat și localizat lucrările de artă jefuite de naziști. Pentru finalul filmului este păstrată scena descoperirii într-o mină de sare din Alpii austrieci, la Altausee, a două capodopere ale artei universale, panourile care compun Altarul mielului mistic din Ghent de Jan van Eyck și Madona lui Michelangelo de la Bruges. Acestea și un număr nedeterminat de capodopere ale artei au fost spoliate de pe cuprinsul Europei și păstrate pînă în anul 1943 în diferite castele din Alpii bavarezi, la mănăstirea benedictină de pe insula Frauenchiemsee sau în fosta reședință imperială de la Salzkammergut.

Apoi, dată fiind evoluția negativă pentru germani a războiului, la ordinul lui Hitler care superviza tot ceea ce era legat de muzeul din Linz, acestea au fost transferate în diferite mine de sare, fiind amenajate condiții de păstrare similare depozitelor din muzee. Doar în mina de la Altausee au fost depozitate în jur de 12.000 de lucrări de artă. Unul dintre personajele filmului spune chiar că lui Hitler îi păsa mai mult de acestea decît de oameni. Dar aici, finalul salvării acestora a fost diferit de cel prezentat în filmul lui Clooney, fiind mult mai dramatic. Cu cîteva zile înainte de încheierea războiului, pentru că trupele americane se apropiau, gauleiter-ul Austriei de Sus a dat ordin ca minele, împreună cu operele de artă, să fie aruncate în aer. Acest ordin nu a fost respectat în totalitate, fiind dinamitate doar galeriile de acces spre depozite, ceea ce a permis recuperarea ulterioară intactă a operelor de artă. Acest lucru s-a făcut de către trupele americane în mare grabă deoarece zona Altausee urma să intre în perimetrul de ocupație rusă al Austriei. În film, momentul în care rușii, care probabil aveau informații despre ceea ce se aflase înăuntru, ajung la mină și găsesc steagul american acoperind intrarea este unul dintre cele mai fără har. Pentru ca povestea să aibă o acoladă memorabilă, spre finalul filmului unul dintre șefii lui Stout îl întreabă dacă a meritat ca cineva să moară pentru salvarea unor opere de artă.

Hoțul din Bagdad

Mai multe filme cu acest titlu au fost produse începînd cu anul 1924, cînd Douglas Fairbanks făcea furori în rolul hoțului într-unul dintre primele blockbuster-uri ale filmului mut, dar referința la acestea nu are aici decît rolul de a semnala sub acest generic al semnificațiilor cu caracter negativ un fapt produs la începutul secolului XXI.

În anul 2003, odată cu ocuparea Bagdadului de coaliția militară condusă de Statele Unite, din Muzeul Național local au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare” să intervină. În presa internațională au apărut semnalări ale acestui jaf, în termeni dintre cei mai tranșanți; spre exemplu, în The New York Times s-a scris că de pe vremea invaziei mongole din 1285 nu a existat un jaf similar. Președintele Consiliului Internațional al Monumentelor și Siturilor declara atunci că Statele Unite au comis o crimă împotriva umanității neprotejînd muzeul, iar Kofi Anan, secretarul general al ONU, a deplîns pierderile catastrofale, deoarece aici se aflau printre cele mai valoroase piese de artă datînd din primele milenii ale civilizației.

Ca urmare a protestelor specialiștilor din toată lumea, Statele Unite au înființat o unitate specială, similară celei despre care vorbeam mai sus, care avea misiunea anchetării circumstanțelor dispariției lucrărilor de artă și recuperarea celor lipsă. Un articol din American Journal of Archeology (iulie 2005) de Matthew Bogdanos detaliază parte din parcursul și rezultatele anchetei. Bogdanos, colonel american, un fel de Stout al anilor 2000, a condus investigațiile și prezintă rezultate care aruncă o lumină nebuloasă chiar asupra investigațiilor ca atare. Una dintre fotografiile ce însoțesc articolul înfățișează echipa de anchetă ce pozează în fața unui tanc, în uniforme și purtînd la vedere armamentul. Aceasta este semnificativă pentru climatul în care ancheta s-a desfășurat în ciuda zîmbetelor celor surprinși.

Astfel, una dintre primele concluzii a condus la concluzia că din numărul furturilor putea fi tăiat măcar un zero, consemnîndu-se în jur de 14-15.000 de furturi comise în trei valuri: primii ar fi operat hoții profesioniști, care au sustras cele cîteva zeci dintre cele mai valoroase piese, apoi jefuitori care au furat la întîmplare peste 3.000 de articole și, culmea, persoane din interiorul muzeului care ar fi furat peste 11.000 de bijuterii. Peste 5.000 de piese au fost ulterior recuperate în cadrul unor operațiuni după tipicul cunoscut din filmele de gen care au însemnat raiduri, percheziții, descinderi la adrese etc. Printre artefactele găsite pînă octombrie 2003 se afla și celebra mască Warka sau Doamna din Uruk datînd din anul 3100 î.e.n., una dintre cele mai timpurii reprezentări ale unui chip uman. Deși articolul pare să documenteze cu bună credință eforturile echipei de a investiga circumstanțele dezastrului, recuperarea unor artefacte și să dezmintă prezumțiile nefondate, el nu reușește să clarifice cum a fost posibil ca jaful ca atare să se producă totuși sub privirile pasive ale americanilor.

Epilog în stil național

Primul muzeu de artă din România a fost inaugurat la 21 mai 1910 la București, fiind construit sub forma unui templu grec într-o zonă care ulterior va corespunde locului de pe bulevardul Magheru în care se află fostul magazin Eva, vizavi de cinematograful Patria. A fost un muzeu privat, finanțat în totalitate de unul dintre primii mari colecționari de artă din România, Anastase Simu.

Muzeul său a fost martorul a două războaie mondiale, dar a fost ocolit de ravagiile pe care acestea le-au produs în proximitate, în zona Palatului Regal, spre exemplu, intens bombardată. În 1916, însă, evoluția ostilităților în defavoarea României și previzibila ocupare a Bucureștiului de trupele germane l-au făcut pe Simu să solicite autorităților evacuarea patrimoniului său de artă. Dar, după cum relatează K.H. Zambaccian în Însemnările unui negustor de artă, Simu a fost refuzat, și chiar mai mult: „M-au ignorat, m-au jignit; de pretutindeni mi se răspundea: Nu avem vagoane pentru nimicurile acelea, în timp ce dumnealor își salvau tot avutul, pînă și cotețele”. Acest refuz s-a dovedit însă benefic pentru că astfel, rămase în țară, lucrările de artă nu au cunoscut soarta celor evacuate la Moscova din care unele nu au fost returnate nici pînă azi.

Mai puțin norocos a fost Kalinderu, alt colecționar important de artă românească și universală, al cărui muzeu, deschis în anul 1914 nu departe de Cișmigiu, a fost distrus în anul 1944, în al doilea război mondial. O bombă a pătruns prin luminator și a atins depozitul unde se aflau peste o sută de lucrări de Theodor Pallady și cîteva zeci de Ion Jalea, care au fost definitiv pierdute.

Spre deosebire de muzeul Kalinderu, din care clădirea centrală a fost recuperată ulterior, chiar dacă într-o formă foarte aproximativă, Muzeul Simu, scăpat de distrugerile războiului, a fost complet demolat la începutul anilor ’60 pentru a face loc unor imobile construite de regimul comunist.

Călin Stegerean este director general al Muzeului Național de Artă al României (MNAR) din București.

Sursa foto: YouTube