De ce ne e frică de sărăcie?
Il faut, ou trouver un remède efficace à la plaie du paupérisme ou se préparer au bouleversement du monde. (Buret, 1840)
O glumă de sociologi, de prin anii 2000, spunea că una din căile cele mai sigure prin care te puteai îmbogăți în România era să studiezi sărăcia. Oricum ar fi, sociologii par să fi înțeles foarte repede că sărăcia nu există fără statistici, indici și bogăție.
Institutul Național de Statistică calculează sărăcia relativă, ca parte a indicatorilor de incluziune socială a UE; Ministerul Muncii și Protecției Sociale calculează indicatori privind sărăcia absolută, potrivit unei metodologii stabilite de experții Guvernului României, Institutului Național de Statistică și Băncii Mondiale. Povestea indicatorilor este una fascinantă – ne arată cum sărăcia ia naștere și se modifică la nivelul interfeței dintre statistici și realitatea socială. Sărăcia este însă ceva mai mult: un amestec istoric de conflicte, tipuri de cunoaștere și intervenție, transformări ale moralității publice, registre de distribuție a responsabilității individuale și colective. Chiar și metaforele sărăciei ne arată un peisaj complicat, cu contexte militare, medicale și morale: ne „luptăm” cu ea, o „combatem” și o „eradicăm” o descoperim și o izolăm în „pungi de sărăcie”, o facem să dispară prin „incluziune”, vorbim de o sărăcie „virtuoasă” etc. Povestea sărăciei se suprapune cu cea a revoluțiilor europene, a apariției socialului și a economiei, a științelor și tehnologiilor lor de administrare.
Economia politică britanică, ce apare ca un discurs despre bogăție, nu neglijează existența sărăciei, dar o vede doar ca pe o contraparte și un fundal natural al acesteia. Sărăcia face posibilă creșterea bogăției, fără să fie prinsă în legile economiei. Pentru Jeremy Bentham (1748-1832), chiar în stadiul cel mai înalt al prosperității sociale, majoritatea populației „va deține, probabil, puține resurse față de munca lor zilnică și, în consecință, va fi întotdeauna aproape de indigență” (1843: 314).
De-abia la Malthus (1766-1834), sărăcia devine parte a legilor economiei, sub forma țăranului irlandez care consumă doar cartofi și trăiește în zdrențe, fără să reușească să profite de oferta tot mai bogată a manufacturilor engleze. Țăranul irlandez malthusian încarnează, paradoxal, atît „subversiunea”, lipsa dorinței confortului asigurat de modernitate, cît și posibilitatea extinderii nevoilor „primitive” și a expansiunii bogăției într-o lume industrializată. Prin Malthus, sărăcia devine parte a unei „politici a sărăciei”, obiect de studiu, calcul și intervenție (Procacci 1989).
1848 e un an important pentru sărăcie. Mișcarea revoluționară franceză cerea un drept la muncă garantat de stat. Sărăcia trebuia legată de muncă și soluția era una juridică, articulată în limbajul drepturilor. Statul ajungea într-o situație delicată. Devenea un agent economic față de care cetățenii ar fi avut dreptul de a cere asigurarea subzistenței. Soluția economiștilor liberali, în fața propunerilor revoluționare de a lega juridic munca de rezolvarea problemelor sărăciei, a fost economia socială.
Sărăcia nu mai era un simplu fundal al științei bogăției și ieșea din zona drepturilor suverane ale indivizilor, pentru a deveni un spațiu de convergență a moralității cu economia, sub forma ordinii sociale. În interiorul sărăciei iluministe sau revoluționare se formează o ruptură între pauperism, forma fluidă, periculoasă și impredictibilă, și sărăcia individuală, forma gestionabilă și articulabilă cu proiectul statului liberal. Clasele muncitoare și periculoase (classes laborieuses et classes dangereuses) ale marilor aglomerări urbane din prima jumătate a secolului al XIX-lea sînt supuse unui vast program moral-științific de socializare, de (re)construcție a ordinii sociale.
Giovanna Procacci vede noile discursuri și practici ale pauperismului ca pe o încercare de eliminare nu a inegalității economice sau sociale, ci a diferenței, a unor serii de comportamente individuale și colective ce nu se încadrau în proiectul de socializare liberal. Pe fundalul luptei împotriva pauperismului se creează marile conglomerate instituțional-morale ale guvernării liberale prin normalizarea societății și, implicit, prin patologizarea comportamentelor unei populații văzute ca mobilă, promiscuă, ignorantă și nesubordonată (1989). O întreagă serie de instituții și tehnologii ale guvernării moral-economice și sociale se creează în acest spațiu al pauperismului: statistici amănunțite, bănci populare și cooperatiste, asistență socială, sedentarizare forțată, organizarea muncii și a timpului, igienă publică, impunerea familiei moderne, educație, muzee, magazine universale, parcuri și cultură (Bennet 1995, Donzelot 1979).
Cuplul pauperism/sărăcie este spațiul în care se întîlnesc proiecte și tehnologii diferite, nu întotdeauna omogene sau articulabile, dar care transformă relațiile dintre public și privat, individ și familie, drept și muncă, medicină, școală și familie. Transformarea istorică a pauperismului în sărăcie modernă este începutul unei povești dramatice, chiar dacă deseori ascunsă sub marile narațiuni epice ale modernizării. Este povestea apariției socialului, ca nou peisaj în care se desfășoară viețile indivizilor, și a populațiilor moderne.
Sărăcia românească a fost parte a sărăciei europene încă de la început. Lupta cu pauperismul nu era una urbană, ci ținea de ceea ce H. Stahl numea „psihoza chestiunii rurale”, dar țăranul ce întrupa acest pauperism local, chiar dacă nu semăna cu proletarul parizian, se suprapunea bine cu țăranul irlandez malthusian.
Tehnologiile socialului care instituie sărăcia românească modernă în secolul al XIX-lea ca problemă obiectivă, rezolvabilă în moduri specifice, sînt similare, importate și adaptate din sărăciile franceze, germane, habsburgice sau britanice. Igiena publică, corelată cu holera și comerțul cu grîne, impunerea cadrelor familiei modern-burgheze, reglarea proprietății private, apariția diferitelor discipline ale cunoașterii populației au prins la un loc imagini dramatice ale unei țărănimi devastate de pelagră, tuberculoză, sifilis, holeră și foamete, cu planuri de moralizare, igienizare, educație și control.
Cuplul pauperism/sărăcie s-a dizolvat, la un moment dat, în angajat/șomer, și acesta din urmă a dispărut în zona ambiguă a precariatului neoliberal. Sărăcia însă rămîne și astăzi nu doar o „problemă” rezolvabilă sau gestionabilă, ci parte importantă din instrumentele de guvernare, semnificare și cunoaștere ale liberalismului și modernității europene. Săracii sînt ceilalți, cei fără individualitate, familie, morală, proprietate și responsabilitate modernă, dar și un fel de contraparte/fundal neliniștitor al vieților noastre. Ca pe vremea lui Malthus, cumva.
Cătălin Cotoi, doctor în filozofie, este profesor la Departamentul de Sociologie al Universității din București.
