Starea firească a lucrurilor
Zilele trecute, intrînd într-un magazin de haine, am întrebat vînzătoarea, care îmi prezenta tot felul de jachete supradimensionate și cu „rupturi estetice”, dacă n-au și o haină „normală”. În primă instanță, replica ei, „Cum adică normală?”, m-a blocat, însă mai apoi mi-a dat din plin apă la moara temei acestui Dosar: căci, într-adevăr, ce înseamnă, pînă la urmă, normalitatea? În cazul de mai sus, normalitatea s-a dovedit a fi un concept relativ: pentru mine, o haină normală însemna o măsură adecvată siluetei și un material care să nu fie deja sfîșiat (oricît de estetică ar fi destrămarea). Însă pentru vînzătoare normalitatea era dată de mărfurile pe care le avea în magazin: supradimensionate și zdrențuite. Cu alte cuvinte, uneori, normalitatea cuiva poate fi o anomalie pentru altcineva, însă în cazul acesta am defini normalitatea doar ca o sumă de obișnuințe, de cutume.
Ce se întîmplă însă cu normalitatea la nivel macro? Mai ales în contextul actual, cînd, de mai bine de doi ani, conceptul a devenit aproape o vedetă, normalitatea a fost pusă în lumina reflectoarelor, a fost folosită în discursuri mediatice și ideologice, a fost scoasă de la naftalină și șlefuită ca o perlă rară, pe cale de dispariție. Sintagma „noua normalitate”, care implică, de fapt, o răsturnare a tuturor normelor după care ne-am ghidat viața pînă la începerea pandemiei, a penetrat în mentalul colectiv ca un soi de bau-bau – în jurul meu, din ce în ce mai mulți cunoscuți și chiar și oameni cu care interacționez sporadic oftează melancolic, declamînd: „Nimic nu va mai fi la fel”, fără a putea explica, în mod concret, ce anume s-a schimbat în viețile lor.
Există însă și dintre cei care trăiesc aceste schimbări. Chiar deunăzi mi-am întrebat o prietenă la ce se referă cînd spune că lucrurile s-au schimbat, în ce fel normalitatea vieții sale a fost afectată. Mi-a răspuns punctual, spunîndu-mi că, deși starea de urgență s-a încheiat, angajatorul ei a decis continuarea muncii „de acasă”. Și, într-adevăr, în siajul exercițiului telemuncii, din ce în ce mai mulți angajatori, de la noi, dar și din alte părți, și-au dat seama că e mult mai profitabilă această formă de muncă. Pentru unii, schimbarea e benefică, o asimilează ca pe ceva firesc, însă, pentru alții, a devenit o provocare întru adaptabilitate la un nou stil de viață.
Școala online, de asemenea, a provocat oscilații severe în normalitatea învățămîntului. Unele țări s-au adaptat mai rapid, fiind pregătite dinainte pentru posibilitatea închiderii școlilor, și au reușit să continue imediat cursurile online. Altele încearcă în prezent să recupereze lacunele din perioadele de carantină, organizînd programe speciale sau școli de vară. În România se discută, în teorie, cum se făcea și înainte de pandemie, despre viitorul luminos al programului „România educată” și se iau inițiative cel puțin bizare, avînd în vedere lacunele suferite de elevi în perioadele de carantină: de curînd s-a anunțat modificarea structurii anului școlar, care va avea mai multe vacanțe, și eliminarea tezelor. Am putea spune, privind înspre aceste măsuri post-pandemice, că normalitatea la nivelul sistemului de educație n-a fost în nici un fel bruiată, rămînînd aceeași. Însă la firul ierbii, hîrtoapele pe care s-a zdruncinat școala în această perioadă vor scoate la iveală stricăciunile, în ciuda discursurilor înflăcărate.
Revenind la virtual, acesta a făcut, într-adevăr, pași enormi în multe aspecte ale normalității vieții noastre de pînă acum. De exemplu, dacă înainte de pandemie plățile online erau privite în România cu ușoară mefiență, azi nu mai e cazul. De asemenea, multe instituții s-au adaptat, și-au eficientizat interacțiunea online cu clienții sau contribuabilii, accelerînd astfel mult dorita dispariție a statului la coadă pe la ghișee. Au apărut și servicii noi, bazate pe interacțiunea online: pe lîngă curierat, au apărut livratorii rapizi și din ce în ce mai mulți români au descoperit confortul cumpărăturilor săptămînale prin intermediul acestora.
Însă online-ul nu e mumă pentru toată lumea. De pildă, deși spectacolele de teatru sau concertele de muzică au încercat o modalitate de a exista în lumea virtuală, menirea lor firească rezidă doar în interacțiunea directă. Iar acest lucru este valabil și dacă ne referim la societatea umană, în ansamblu. Dacă am descoperit că e mai confortabil să ne procurăm morcovi și cartofi online sau să ne achităm de datorii sociale, precum munca sau plata taxelor, cînd vine vorba despre normalitatea vieții sociale, aceasta implică, în primul rînd, o interacțiunea umană directă și armonioasă. Însă societățile de azi se depărtează din ce în ce mai mult de această armonie, apropiind-se de prăpastia unei anomii – caracterizată în primul rînd prin ruperea relațiilor dintre oameni, prin neîncredere în instituții, prin accentuarea unui individualism negativ și prin destrămarea liantului social. Pentru că nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
Și, probabil, realul risc de a ne pierde normalitatea înseamnă, de fapt, pierderea încrederii în semenii noștri.