Socrate a fost o pisică
Fără îndoială că Platon l-ar fi înfierat pe Caragiale, etichetîndu-l drept un depravat – pentru filosoful grec, comedia era o imoralitate căci prin intermediul ei rîdem de ridicolul altora, de faptul că se cred mai inteligenți, mai virtuoși și mai buni decît sînt în realitate. Rîdem, cu alte cuvinte, de prostia umană, erijîndu-ne, prin acest rîs, în ființe superioare, considerîndu-ne, prin comparație, mai inteligenți, mai buni, mai virtuoși. La fel ar fi făcut și Aristotel care, deși aprecia istețimea și dezinvoltura conversațională ca forme de inteligență și spiritualitate, afirma că rîsul este, pînă la urmă, o formă de dispreț – pentru că rîdem, în general, de alții, iar glumele tind să devină o formă de batjocură. În manualul său pentru o viață echilibrată, Encheiridion, Epictet ne sfătuiește să nu rîdem „zgomotos, des sau neîngrădit”. Însă Epictet era un stoic, despre care se spune că n-ar fi rîs niciodată.
Această teorie a superiorității care provoacă rîsul, invocată de filosofii antici, a fost contracarată în secolul XX de „Teoria eliberării”, patentată de Sigmund Freud, care susținea că prin rîs ne eliberăm, de fapt, de stres. Freud explica de ce glumele fără perdea, sexuale, sau cele care abordează subiecte sociale și etnice delicate ne pot amuza – astfel, susținea el, energiile negative, care ar putea genera comportamente ostile, sînt eliberate prin supapa rîsului.
Totuși, de ce rîd bebelușii? Pentru că, nu-i așa, rîdem dinainte să vorbim, înainte ca mecanismul limbajului să dezvolte în noi conștiințe ale existenței și personalități care vin la pachet cu tot felul de nevoi, printre care și cele de superioritate, înfierate de filosofii antici, și cele de eliberare de stres, invocate de psihologi. Ce provoacă acel rîs inocent, nepervertit?
Probabil, uimirea pe care o simțim la contactul cu un univers necunoscut, hiperbolizat, colorat dincolo de marginile unui tipar pe care de pomană încercăm să-l prindem, de vreme ce acesta se tot modifică, pe măsură ce avem impresia că l-am dibuit, acel univers ionescian care ne readuce pe toți la stadiul de nou-născuți. De altfel, chiar dramaturgul avea să mărturisească, într-o conferință susținută la Institutul Francez din Italia, în 1958, că „e bine să le reamintim semenilor noștri niște lucruri pe care ei le pot uita sau de care nu sînt îndeajuns de conștienți”.
Într-adevăr, teatrul lui Ionesco ne reamintește, constant, de acea realitate dezarticulată, redusă la un cumul de mecanisme care funcționează după reguli pe care nu le putem înțelege, care e, pînă la urmă, realitatea lumii care ne întîmpină la naștere și căreia încercăm să-i dăm un sens, pe măsură ce ne integrăm ei, îngropînd adînc în noi posibilitatea nonsensului.
Vorbind despre personajele sale, Ionesco spune că ele „nu mai știu să vorbească pentru că nu mai știu să gîndească și nu mai știu să gîndească pentru că nu mai știu să se emoționeze, să aibă pasiuni”. Totuși, ele interacționează energic, dezbat, se contrazic, trăiesc într-o lume a falselor silogisme – precum cel prin care Logicianul din Rinocerii îi demonstrează Domnului Bătrîn că Socrate a fost o pisică: „Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”. O logică preluată și dusă mai departe de către Domnul Bătrîn, care nu doar că e de acord că Socrate a fost o pisică, dar conchide și că a avut patru labe, de vreme ce pe motanul său îl cheamă tot Socrate.
Deși Ionesco nu a căutat umorul, declarînd că, de fapt, a vrut să scrie despre „tragedia limbajului”, pentru el umorul este singura salvare pe care o avem cînd trăim într-un context aberant. Iar declarația sa din 1958, consemnată în Notes et contre-notes, îi conferă cel puțin aceeași actualitate precum actualitatea lui Caragiale.
„Umorul înseamnă libertate. Avem nevoie de umor, de haz. În teatru, și în literatura actuală, umorul, hazul sînt alungate de spiritele conformiste: întîlnim aici fie spiritul bulevardier, modern, fie sordida «literatură» a angajării. Această lipsă de umor, această feroce angajare caracterizează felul nostru de a fi de la o vreme încoace. Hitler nu îngăduia umorul; Maurras așeza «politicul» în primul rînd; burghezii stalinismului, în Rusia sau în Occident, nu înțeleg imaginația și-i interzic să fie imaginativă, adică să fie liberă și revelatoare de adevăruri în libertatea ei; realismul bîntuie, un realism mărginit, limitat la un plan al realității atît de strîmt, atît de falsificat de fanatismul său, încît nu e decît cel al irealității înseși; iar sartrismele ne încleiază, ne înțepenesc în carcerele și fiarele acestei angajări care ar trebui să însemne libertate. Toate aceste «angajări» de astăzi sau de ieri au condus sau mai pot conduce de-a dreptul în lagărele de concentrare ale fanatismelor celor mai felurite și mai contradictorii, sau la instaurarea, materială și intelectuală, a regimurilor ale căror deosebiri și opoziții aparente nu fac decît să mascheze identitatea profundă, același spirit «serios».
Umorul te face să devii conștient, cu o luciditate liberă, de condiția tragică și derizorie a omului; nu poate exista adevăr decît lăsîndu-i inteligenței plenitudinea demersului ei, acest demers neputînd fi condus decît de artistul care, fără idei primite de-a gata, fără vreun ecran ideologic care să se interpună între el și realitate, este singurul în măsură să aibă, tocmai prin aceasta, un contact direct, deci autentic, cu această realitate.“ (Note și contranote, Editura Humanitas, 1992)
Foto: Jacques-Louis David - „Moartea lui Socrate” (wikimedia commons)
