Cine mai vrea să meargă la birou?

Tastez aceste cuvinte de pe un vapor care mă duce din insula Elba la Piombino, un orășel din provincia Livorno. Odată ajunsă în port, voi petrece cîteva ore într-o cafenea mică, scriind în continuare, privind spre vasta zonă industrială de lîngă port și bînd espresso-uri tari. Apoi voi lua un tren spre Pisa. Sînt în Italia de aproape zece zile și în tot acest timp, cu excepția week-end-urilor, am lucrat.

Pentru mine, dacă pandemia a schimbat ceva pe termen lung, acel ceva este flexibilitatea muncii. Pînă în martie 2020, cînd am început să lucrez de acasă, ca apoi să fac același lucru timp de cinci luni în Sicilia, nici prin gînd nu mi-ar fi trecut cînd mi-aș putea vreodată lua munca cu mine, acasă sau în altă parte. Simpla idee de a cere așa ceva nu părea a face parte dintr-un spectru al posibilităților. Pandemia însă ne-a dovedit și mie, și lumii întregi că rutina mersului la serviciu, pînă atunci parte din viața oricărui angajat care lucrează într-un birou, nu doar că nu este o necesitate, dar nu e nici măcar neapărat dezirabilă.

Am simțit mereu că o bună parte din a avea o carieră – sau doar un loc de muncă – înseamnă să fii capabil să te pliezi și să te adaptezi la un ritm care este de multe ori în dezacord cu propria dinamică interioară. În mod natural, o bună parte dintre noi am fi nocturni, sau cel puțin am lucra mai bine la alte ore decît cele permise de structura societății. Unii dintre noi avem nevoie de dimineți mai lungi sau mai lente, sau poate de pauze spontane. Dar în contextul mersului la birou, genul ăsta de „indulgențe” nu sînt posibile. În plus, nimic în natură nu înflorește tot anul, dar așteptările sînt acelea că ar trebui să dăm constant același randament.

Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă. Odată cu aceste ore, pierdeam nu doar timp, ci și energie – acea energie pe care aș fi putut-o folosi pentru altceva. În plus, anticiparea plecării de acasă determină tot cursul dimineții, iar drumul la întoarcere era invariabil un timp mort și adăuga oboseală la finalul unei zile deja pline. De multe ori petreceam puținele ore rămase din zi fără a face ceva cu adevărat, ci mai curînd încercînd să mai recuperez cîte ceva din ziua aceea.

Un lucru care mă preocupa pe atunci – și asta de foarte mult timp – era stresul sistemic al societății cotidiene și felul cum îl gestionăm sau îl ignorăm. Viața de adult înseamnă că trebuie să fii capabil să faci față. Dar oare cît din stresul zilnic ar putea fi pur și simplu eliminat? Lăsînd la o parte situațiile cu adevărat intense sau perioadele pline de deadline-uri, trăim constant la un nivel de stres ridicat, încît ne-am obișnuit cu el și, din nebăgare de seamă, trece drept normalitate. O bună parte din el vine din eforturi care ar putea fi evitate, de la prea mulți stimuli și prea puțin timp pentru relaxare și activități revigorante. Cu o agendă plină, cu responsabilități importante (sau nu), cu o mulțime de vreme pierdută pe rețele sociale, cu o viață socială dezirabilă, dar care adaugă stres – plus alergătura, interacțiuni cu sistemul birocratic și iritări în trafic –, la final de zi sistemul nervos ajunge să fie atît de suprasolicitat încît nici o noapte lungă de somn nu îl poate reface. Rezultatul e o incapacitate și mai mare de a distinge între ceea ce este important și ce nu este, ce merită atenția noastră și ce nu – o viață pe pilot automat, bifînd sarcini duse la final și mereu gata pentru altceva.

Trăim într-o societate în care a fi ocupat e de multe ori un titlu de glorie. Ne umplem agendele cu diverse lucruri, pînă la refuz. Vîrtejul ne prinde și ne duce pînă acolo unde ajungem să nu mai distingem nevoia de repaos și momentele cînd chiar este important să „tragem” de noi. În cartea sa De ce zebrele nu fac ulcer, Robert Sapolsky vorbește despre felul în care stresul endemic în societățile avansate este una dintre cauzele principale ale bolilor cu care ne confruntăm cel mai des în lumea de azi, boli cu acumulare lentă, precum cancerul și bolile de inimă. Stresul ne poate îmbolnăvi, literalmente.

Cred că linia dintre acceptabil și prea mult poate fi deseori greu de observat. Pentru a construi și crea – cariere, proiecte, relații – avem nevoie de acea energie creativă pe care o putem direcționa și avem nevoie să putem decide ce e important cu adevărat. Multe idei și soluții apar în momente de lentoare, și cred că e important să avem și să protejăm astfel de momente. Timpul e singura noastră resursă care nu poate fi înlocuită. Este esențial să decidem ce facem cu ea. În plus, am convingerea că bine spunea, într-o sclipire de geniu, Marthe Troly-Curtin cu mai bine de o sută de ani în urmă: „Time you enjoy wasting is not wasted time” – Timpul a cărui risipire îți face plăcere nu este timp pierdut.

Pandemia a recalibrat un simț al timpului și asta a filtrat prioritățile. Nu idealizez. Izolarea nu e un lucru mărunt, în special pentru cei care locuiesc singuri. Iar cumulul grijilor prin suprapunerea sarcinilor de acasă cu cele de la muncă în circumstanțele izolării a fost o solicitare puternică în special pentru cei cu copii mici. Dar mă întreb acum, că lumea se redeschide și o bună parte din activități se pot întoarce pe făgașul de dinainte: cum am putea merge mai departe astfel încît exercițiul de flexibilitate la care ne-am supus să ne transforme viața post-pandemie într-una socială, dar cu mai multă libertate și mai mult timp? Cum facem să ne întoarcem la felul cum eram înainte, dar nu chiar întocmai?

În timpul pandemiei am realizat că nu mai vreau să trăiesc în ritmul alert în care trăisem și că, pe de o parte, îmi doresc să îmi continui cariera și o bună parte din proiectele mele, iar pe de altă parte, lentoarea, contactul uman și timpul de reflecție sînt esențiale pentru a face asta. Îmi doresc să îmi reorganizez viața astfel încît să le dau prioritate.

În plus, îmi place să-mi încep ziua de lucru în pijama.

Pentru mine, orele care mi-au revenit în viață în absența navetei sînt importante, la fel și posibilitatea de a lucra locuind în altă parte a lumii. Munca de acasă – sau de la distanță – nu se potrivește oricui, desigur. Interacțiunea în viața reală cu colegii și echipa este fără îndoială vitală. Nu cred că ne putem lipsi de ea. Sedentarismul a crescut în perioada pandemiei și asta poate fi o problemă cu adevărat.

Poate un caz aparte în materie de interacțiune directă sînt studenții. Pentru cei care au început facultatea în toamna lui 2019, experiența studenției a fost și rămîne fără îndoială extrem de diferită față de cea pe care am avut-o majoritatea dintre noi. Cei care au început studiile în 2019 au ajuns acum la jumătatea anului trei – an final – fără să fi avut parte de socializarea și contactele care fac viața de student o etapă atît de plină și de importantă în viata unui om. Chiar venind din liceu în primul an de studii, predarea online poate funcționa – și chiar avantajează studenții care lucrează și pot intra la curs online –, însă poate la fel de bine și să fie un impediment. Iar viața universitară are alt gust de la distanță, studenții nu se mai cunosc cu adevărat între ei și, astfel, se pierde rețeaua socială ce ar fi putut lua naștere între ei. Doi din trei studenți au camerele video închise în timpul unui curs online și, chiar dacă le ceri să le deschidă, se pot uita la filme sau pot face altceva. Într-o sală de curs, atenția lor poate fi atrasă altfel. Poate că n-ar fi venit deloc, însă venind, contactul direct oferă mai multe opțiuni pentru a-i deschide către învățătură.

Organizarea studiului și a muncii într-o formă hibridă pare ideală multora. Ideală îmi pare și o societate care se adaptează astfel încît să țină cont de nevoile individuale, creînd o sinergie între timpul pentru muncă și timpul pentru a face alte lucruri și a experimenta fațetele existenței.

Cel puțin la nivel declarativ, toți vrem asta. Poate că această perioadă de după pandemie este momentul ideal de a face ajustările potrivite pentru a modela o altă o dinamică a muncii și, prin asta, o dinamică nouă a vieții. Una în care munca rămîne importantă, dar la fel devine și viața din afara ei. Probabil că acea dinamică ideală n-ar include cafele tari băute în portul Piombino, cu un laptop în față și privind din cînd în cînd în zare, spre zona industrială.

Întrebarea rămîne: cum ar arăta viața de zi cu zi și ritmul muncii îmbinate într-o formulă ideală?

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.