Cine mai vrea să meargă la birou?

Publicat în Dilema Veche nr. 945 din 19 – 25 mai 2022
image

Tastez aceste cuvinte de pe un vapor care mă duce din insula Elba la Piombino, un orășel din provincia Livorno. Odată ajunsă în port, voi petrece cîteva ore într-o cafenea mică, scriind în continuare, privind spre vasta zonă industrială de lîngă port și bînd espresso-uri tari. Apoi voi lua un tren spre Pisa. Sînt în Italia de aproape zece zile și în tot acest timp, cu excepția week-end-urilor, am lucrat.

Pentru mine, dacă pandemia a schimbat ceva pe termen lung, acel ceva este flexibilitatea muncii. Pînă în martie 2020, cînd am început să lucrez de acasă, ca apoi să fac același lucru timp de cinci luni în Sicilia, nici prin gînd nu mi-ar fi trecut cînd mi-aș putea vreodată lua munca cu mine, acasă sau în altă parte. Simpla idee de a cere așa ceva nu părea a face parte dintr-un spectru al posibilităților. Pandemia însă ne-a dovedit și mie, și lumii întregi că rutina mersului la serviciu, pînă atunci parte din viața oricărui angajat care lucrează într-un birou, nu doar că nu este o necesitate, dar nu e nici măcar neapărat dezirabilă.

Am simțit mereu că o bună parte din a avea o carieră – sau doar un loc de muncă – înseamnă să fii capabil să te pliezi și să te adaptezi la un ritm care este de multe ori în dezacord cu propria dinamică interioară. În mod natural, o bună parte dintre noi am fi nocturni, sau cel puțin am lucra mai bine la alte ore decît cele permise de structura societății. Unii dintre noi avem nevoie de dimineți mai lungi sau mai lente, sau poate de pauze spontane. Dar în contextul mersului la birou, genul ăsta de „indulgențe” nu sînt posibile. În plus, nimic în natură nu înflorește tot anul, dar așteptările sînt acelea că ar trebui să dăm constant același randament.

Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă. Odată cu aceste ore, pierdeam nu doar timp, ci și energie – acea energie pe care aș fi putut-o folosi pentru altceva. În plus, anticiparea plecării de acasă determină tot cursul dimineții, iar drumul la întoarcere era invariabil un timp mort și adăuga oboseală la finalul unei zile deja pline. De multe ori petreceam puținele ore rămase din zi fără a face ceva cu adevărat, ci mai curînd încercînd să mai recuperez cîte ceva din ziua aceea.

Un lucru care mă preocupa pe atunci – și asta de foarte mult timp – era stresul sistemic al societății cotidiene și felul cum îl gestionăm sau îl ignorăm. Viața de adult înseamnă că trebuie să fii capabil să faci față. Dar oare cît din stresul zilnic ar putea fi pur și simplu eliminat? Lăsînd la o parte situațiile cu adevărat intense sau perioadele pline de deadline-uri, trăim constant la un nivel de stres ridicat, încît ne-am obișnuit cu el și, din nebăgare de seamă, trece drept normalitate. O bună parte din el vine din eforturi care ar putea fi evitate, de la prea mulți stimuli și prea puțin timp pentru relaxare și activități revigorante. Cu o agendă plină, cu responsabilități importante (sau nu), cu o mulțime de vreme pierdută pe rețele sociale, cu o viață socială dezirabilă, dar care adaugă stres – plus alergătura, interacțiuni cu sistemul birocratic și iritări în trafic –, la final de zi sistemul nervos ajunge să fie atît de suprasolicitat încît nici o noapte lungă de somn nu îl poate reface. Rezultatul e o incapacitate și mai mare de a distinge între ceea ce este important și ce nu este, ce merită atenția noastră și ce nu – o viață pe pilot automat, bifînd sarcini duse la final și mereu gata pentru altceva.

Trăim într-o societate în care a fi ocupat e de multe ori un titlu de glorie. Ne umplem agendele cu diverse lucruri, pînă la refuz. Vîrtejul ne prinde și ne duce pînă acolo unde ajungem să nu mai distingem nevoia de repaos și momentele cînd chiar este important să „tragem” de noi. În cartea sa De ce zebrele nu fac ulcer, Robert Sapolsky vorbește despre felul în care stresul endemic în societățile avansate este una dintre cauzele principale ale bolilor cu care ne confruntăm cel mai des în lumea de azi, boli cu acumulare lentă, precum cancerul și bolile de inimă. Stresul ne poate îmbolnăvi, literalmente.

Cred că linia dintre acceptabil și prea mult poate fi deseori greu de observat. Pentru a construi și crea – cariere, proiecte, relații – avem nevoie de acea energie creativă pe care o putem direcționa și avem nevoie să putem decide ce e important cu adevărat. Multe idei și soluții apar în momente de lentoare, și cred că e important să avem și să protejăm astfel de momente. Timpul e singura noastră resursă care nu poate fi înlocuită. Este esențial să decidem ce facem cu ea. În plus, am convingerea că bine spunea, într-o sclipire de geniu, Marthe Troly-Curtin cu mai bine de o sută de ani în urmă: „Time you enjoy wasting is not wasted time” – Timpul a cărui risipire îți face plăcere nu este timp pierdut.

image

Pandemia a recalibrat un simț al timpului și asta a filtrat prioritățile. Nu idealizez. Izolarea nu e un lucru mărunt, în special pentru cei care locuiesc singuri. Iar cumulul grijilor prin suprapunerea sarcinilor de acasă cu cele de la muncă în circumstanțele izolării a fost o solicitare puternică în special pentru cei cu copii mici. Dar mă întreb acum, că lumea se redeschide și o bună parte din activități se pot întoarce pe făgașul de dinainte: cum am putea merge mai departe astfel încît exercițiul de flexibilitate la care ne-am supus să ne transforme viața post-pandemie într-una socială, dar cu mai multă libertate și mai mult timp? Cum facem să ne întoarcem la felul cum eram înainte, dar nu chiar întocmai?

În timpul pandemiei am realizat că nu mai vreau să trăiesc în ritmul alert în care trăisem și că, pe de o parte, îmi doresc să îmi continui cariera și o bună parte din proiectele mele, iar pe de altă parte, lentoarea, contactul uman și timpul de reflecție sînt esențiale pentru a face asta. Îmi doresc să îmi reorganizez viața astfel încît să le dau prioritate.

În plus, îmi place să-mi încep ziua de lucru în pijama.

Pentru mine, orele care mi-au revenit în viață în absența navetei sînt importante, la fel și posibilitatea de a lucra locuind în altă parte a lumii. Munca de acasă – sau de la distanță – nu se potrivește oricui, desigur. Interacțiunea în viața reală cu colegii și echipa este fără îndoială vitală. Nu cred că ne putem lipsi de ea. Sedentarismul a crescut în perioada pandemiei și asta poate fi o problemă cu adevărat.

Poate un caz aparte în materie de interacțiune directă sînt studenții. Pentru cei care au început facultatea în toamna lui 2019, experiența studenției a fost și rămîne fără îndoială extrem de diferită față de cea pe care am avut-o majoritatea dintre noi. Cei care au început studiile în 2019 au ajuns acum la jumătatea anului trei – an final – fără să fi avut parte de socializarea și contactele care fac viața de student o etapă atît de plină și de importantă în viata unui om. Chiar venind din liceu în primul an de studii, predarea online poate funcționa – și chiar avantajează studenții care lucrează și pot intra la curs online –, însă poate la fel de bine și să fie un impediment. Iar viața universitară are alt gust de la distanță, studenții nu se mai cunosc cu adevărat între ei și, astfel, se pierde rețeaua socială ce ar fi putut lua naștere între ei. Doi din trei studenți au camerele video închise în timpul unui curs online și, chiar dacă le ceri să le deschidă, se pot uita la filme sau pot face altceva. Într-o sală de curs, atenția lor poate fi atrasă altfel. Poate că n-ar fi venit deloc, însă venind, contactul direct oferă mai multe opțiuni pentru a-i deschide către învățătură.

Organizarea studiului și a muncii într-o formă hibridă pare ideală multora. Ideală îmi pare și o societate care se adaptează astfel încît să țină cont de nevoile individuale, creînd o sinergie între timpul pentru muncă și timpul pentru a face alte lucruri și a experimenta fațetele existenței.

Cel puțin la nivel declarativ, toți vrem asta. Poate că această perioadă de după pandemie este momentul ideal de a face ajustările potrivite pentru a modela o altă o dinamică a muncii și, prin asta, o dinamică nouă a vieții. Una în care munca rămîne importantă, dar la fel devine și viața din afara ei. Probabil că acea dinamică ideală n-ar include cafele tari băute în portul Piombino, cu un laptop în față și privind din cînd în cînd în zare, spre zona industrială.

Întrebarea rămîne: cum ar arăta viața de zi cu zi și ritmul muncii îmbinate într-o formulă ideală?

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Concluziile surprinzătoare ale unui român care a vrut să afle cât costă viaţa în paradisul din Bali faţă de Cluj sau Bucureşti. „Mă costă 10 euro pe noapte”
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social, după cum spune chiar el. Patrik a vrut să afle cât costă viaţa în paradisul din Bali comparativ cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile au fost surprinzătoare
image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
EXCLUSIV Millie Bobby Brown, actriţa din „Stranger Things“: „M-am îndrăgostit de Unsprezece şi am simţit că vreau să fiu ca ea“
Actriţa Millie Bobby Brown spune că o catalogare a serialului drept doar un thriller SF ar fi superficială, căci „Stranger Things“ tratează probleme reale – spre exemplu, personajul pe care îl interpretează, Unsprezece, se confruntă cu „stresul posttraumatic şi traumele din copilărie“.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.