⬆
Societate
Pagina 82
Pe malurile Bosforului
Să păşeşti, la propriu, în lumea unei cărţi e o experienţă pe care cititorul pasionat şi-o doreşte de pe vremea cînd citea poveşti cu zmei şi prinţese. Să fii acolo, în ea, să capete concreteţe, să îţi completezi imaginaţia cu obiecte adevărate, ca într-un puzzle pe linia fină dintre ficţional şi real.
Apogeul Google. Sau dincolo de el?
Internetul de azi, aproape numai Facebook, whatsapp-uri şi aplicaţii de mobil pentru nou-veniţii puberi sau, dimpotrivă, sexagenari, era cu totul altfel înainte de apariţia Google. Motoarele de căutare erau construite pe principii mult mai simple, precum frecvenţa cuvîntului căutat în pagini.
Pieţari, corporatişti, hipsteri
Recunosc, îmi place să trag cu urechea la ce se vorbeşte la mesele alăturate dintr-un restaurant, cafenea sau orice alt fel de local. Uneori, cînd mă întîlnesc cu cineva în oraş, vin dinadins ceva mai devreme, ocup o masă şi ascult.
Lungul drum al bătăliei împotriva corupţiei
Probabil că nu există, în construcţia socială, o idee mai strălucitoare decît aceea a egalităţii dintre oameni. Multe mii de ani, relaţiile dintre oameni au stat sub semnul unor diferenţe de rang, larg acceptate şi slujite de oameni. Cutuma era mai presus de orice, iar omul născut sărac murea sărac.
Îndiguirea inspiraţiei
Inspire oferă sfaturi practice despre cum să construieşti bombe şi cum să planifici atacuri teroriste, acordînd spaţiu vocilor faimoase ale mişcării jihadiste globale, inclusiv Şeicului Orb, cum este cunoscut Abdel Rahman.
Cu ochii-n 3,14
● Puţine lucruri întrec în stranietate ce poţi auzi, din senin, într-un autobuz. Cum ar fi aceste vorbe, înregistrate într-o seară, aproape fără să-mi dau seama, în 381: „Cînd am venit acasă m-am documentat că era un basm“. (D. S.)
● Cînd am urcat în tren, fata din faţa mea, care trebuie să fi fost prin anul doi-trei de facultate, citea Idiotul lui Dostoievski. După vreo jumătate de oră, a pus cartea în rucsac şi a scos un alt volum: Fii demn! al lui Dan Puric. Să fie masa bogată. (A. M.
„Ia şi dă mai departe“: cînd profesorul îşi plagiază studenţii
Citind despre vîlva creată de cartea, presupus plagiată, a domnului George Copos, mi-am adus aminte de un alt scandal care punea exact aceeaşi problemă. În 2001, Ioana Pârvulescu semnala cum un celebru istoric al Facultăţii de Istorie prelua, fără trimitere, pasaje întregi dintr-un articol al domniei sale.
La dolce strada
Discuţiile despre valoare, gust, putere de recunoaştere sau de identificare, orizont de aşteptare, competenţă, capacitate de descifrare, îşi au, oricînd, rosturile lor. Există însă şi obiecte care există dincolo de aceste discuţii.
Foarte Bun FB
Pui o invitaţie la o conferinţă despre Bucureşti, ţi se dau cinci poze cu pisici. Dai în oameni cu o observaţie pertinentă doar pentru tine, despre traiectoria sparanghelului de la piaţă-n oală, ţi se dă replica potrivită: o capră aleargă trecătorii pe stradă şi-i împunge.
Legea, singura barieră în calea cuvîntului?
Sîntem o ţară care timp de cincizeci de ani a suferit din cauza cenzurii, a îngrădirii dreptului la libera exprimare, a lipsei de informaţie reală. E firesc, deci, ca acest drept, obţinut cu greu în decembrie 1989, să fie cel mai asiduu apărat, exercitat, exersat, transmis generaţiilor viitoare, în toate formele posibile.
Sacrificiu de sine şi de alţii
Omul stă descumpănit în mijlocul unui iureş de mame agitate, copii între patru şi opt-nouă ani intraţi într-o transă hiperactivă şi alţi taţi care par a fi mult mai bine adaptaţi situaţiei. În dreapta ţine o pereche de aripi din hîrtie strălucitoare, din cele care se pun pe spate cu două barete prin care treci braţele.
Paştele, „pe repede înainte“
Mai în fiecare an, înainte de Paşti, îmi găseam răgazul de care e nevoie nu doar pentru a ţine, măcar parţial, postul, ci şi pentru a mă curăţa de reziduurile de toate felurile acumulate pînă atunci. Anul ăsta, nu ştiu cum s-a făcut, dar parcă toate s-au petrecut cu o viteză nejustificat de mare, „pe repede înainte“…
Fonfleul ştiinţific
Faţă de alte tipuri de gogoriţe publicate de presă, fonfleul ştiinţific nu e o intoxicare, ci o tentativă de a stîrni atenţia sau mirarea cu pseudo-descoperiri. De regulă, dar nu totdeauna, el se bazează pe „specialişti“.
Ziua de gunoi
Cît timp am locuit la bloc, gunoiul menajer n-avea pentru mine nici o semnificaţie, era doar o pungă care dispărea zilnic pe tobogan. Iar maşina gunoierilor era acea hurdubaie soioasă de care te fereai, în parcare, din cauza mirosurilor pestilenţiale. Acest dirty job era asigurat de o firmă, mai mult nici că mă interesa.
Umbra lui Pasternak – simt cititorii vestici o aversiune faţă de literatura contemporană rusă?
În timp ce vorbea la un eveniment, în ianuarie, pentru lansarea „Anului Literaturii“, o serie de evenimente publice şi proiecte care glorifică virtuţile literaturii ruseşti, preşedintele Vladimir Putin şi-a anunţat misiunea de a ridica „prestigiul şi influenţa în lume“ a scriitorilor ţării sale.
Visul american în Republica Moldova
Ca să putem explica pe înţelesul multora cum stau lucrurile în Republica Moldova, ar fi nevoie, mi se pare, de un set de proze corpolente, ceva de genul celor douăzeci de romane ale lui Zola. Asta pentru că pînă şi generaţiile de după ’90 suportă din plin consecinţele eredităţii sovietice.
Lamentările unui desţărat
Agonizînd cotidian în triunghiul métro-boulot-dodo, ne vedem lipsiţi de răgazul văicărelii, îndeletnicire dragă la români. Dacă înlocuim primul cuvînt din triada de mai sus cu „maşina personală“, agonia atinge paroxismul. Experimentez de mulţi ani acest gen de autoflagelare, fără putinţa de a mă sustrage „viciului“.
Poveşti cu elevi şi scriitori contemporani
Anul trecut, un subiect de la examenul de capacitate i-a încuiat pe copiii de clasa a VIII-a: „Redactează o scurtă naraţiune în care să prezinţi o întîmplare petrecută în timpul participării la o întîlnire organizată de şcoală cu un scriitor contemporan“. Încerc să-mi imaginez ce o fi fost în mintea copiilor.
Cu ochii-n 3,14
● În Istanbul nu am văzut cîini vagabonzi. Doar cîini comunitari protejaţi, foarte bine hrăniţi şi într-o stare de zacere veşnică. În schimb, precum se ştie, oraşul abundă în pisici vagaboande. (I. P.)
● E-mail primit pe adresa redacţiei de la Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla: „Invitaţie – Conferinţă de presă la Învierea Domnului“. Nu ştiu de ce am impresia că n-o să aflu nimic nou la conferinţa asta. (L. V.)
O tragedie domestică din tîrgul Iaşilor
Vă mai aduceţi aminte acuzaţiile soacrei, Smaranda Roset, în care mascaralîcurile lui Săndulache scandalizaseră Iaşiul şi întreaga Moldovă. Toate acestea se întîmplau în vara lui 1832, după o convieţuire de vreo şase luni şi o despărţire pripită.
Din lumea (fără religie şi şcoală) a copiilor
Cu cîteva primăveri în urmă, pe vremea cînd nepoţelul meu Tudor avea doar 5 ani, am fost împreună cu el într-un parc, unde aproape toată după-amiaza s-a jucat cu o energie debordantă. Nu am reuşit să-l desprind din tot acel univers de leagăne, tobogane, balansoare, chirăieli şi urmăriri ca-n filme decît cînd se înserase.
Piaţa Amzei miroase a badigard
Miesteruşinevărslacrimă cînd trec prin Piaţa Amzei. Acum zece ani clocotea locul de oameni. Acum e pustiu ca o targă c-un mort pe ea. Trei comersanţi cu preţuri căzute din cer stăpînesc un dram de tarabă. Cine vine pe acolo se fereşte ca de ciumă.
Un interviu fără răspunsuri
Într-o ţară în care educaţia aduce numai veşti şi statistici proaste, un interviu cu ministrul Educaţiei ar fi trebuit să devină prilej de ample dezbateri publice: „Iată care sînt eforturile pe care le facem pentru ca învăţămîntul să meargă bine! Avem soluţii, ştim care sînt următorii paşi de făcut pentru reforma sistemului!“
Bătălia zambilelor
Primul e bătrîna de pe peron, cu nişte coate grăsuţe precum chiflele, care vinde serveţele de hîrtie de un leu. Mai sus, la ieşirea de pe scările rulante, sînt cele două babe care stau faţă în faţă şi vînd – după anotimp – ghiocei, brînduşe, zambile, lalele, crini, irişi şi crizanteme.
Istanbul la prima mînă
Hotelul la care am stat nu era cine ştie ce. Era standard, fără prea mare personalitate. Avantajul lui era că se afla aproape de Piaţa Taksim, în inima forfotei. Pînă noaptea tîrziu, totul în jur era viu şi apetisant. Doar că dimineaţa nu te trezea nici agitaţia străzii: te sculau chemarea la rugăciune şi sunetele emise de pescăruşi.
Fonfleul istoric cu specific românesc
Mania presei de a livra cînd şi cînd revelaţii care răstoarnă istoria cu susu-n jos e, să zicem, la fel de veche cît presa. În ultimii ani însă, în România, ea se acutizează şi capătă o serie de caracteristici aparte. Ca dovadă, cele trei filoane de dezinformare specific autohtone de mai jos.
Rinocerii din administraţia publică
Am văzut de curînd Leviathan de Andrei Zvianghinţev. Dincolo de spaţiul fabulos, un orăşel din nordul Rusiei, de la marea Barents, postindustrial şi oarecum postapocaliptic, atît de ireal încît abia dacă îmi pot imagina că există cu adevărat, undeva pe o hartă, povestea în sine s-ar putea petrece la fel de bine şi în România.
Artificii în jungla urbană, miercuri la prînz
Mă pregătesc de cu seară pentru al doilea drum la Poliţia Federală, cu sîrgul şi disciplina unui elev conştiincios: îmi verific actele de trei ori, în sacoşă adaug o banană şi un pachet de biscuiţi. Iau şi o carte, alegerea e grea. Mă decid. Ziua începe devreme.
Încurcături la nivel macro
Pînă acum cîţiva ani, toţi economiştii, indiferent de convingerile pe care le-ar fi avut, au declarat sus şi tare că lumea economică nu prea mai are cum să-şi revină pe deplin după Marea Criză pe care am suferit-o. Într-un fel, aveau dreptate. Căci după ce a izbucnit criza din 2008, ne-am procopsit şi cu Marea Recesiune.
Cu ochii-n 3,14
● Azi-dimineaţă primesc pe e-mail următorul anunţ: „Cîştigă o naştere gratuită la SANADOR!“. M-am emoţionat, deşi nu sînt femeie. (M. P.)
● Pe site-ul okazii.ro puteţi cumpăra, cu numai 20 de lei, un flacon de „Bărbos Frumos“. E un „ulei pentru barbă premium, 100% organic“. Produsul este oferit de vînzătorul echerşicompas. (M. P.)
Limba română veche dintr-o jalobă
Fascinată, ca întotdeauna, de limba română veche, am regăsit toată savoarea, frumuseţea, parfumul unei epoci de tranziţie într-o serie de documente ale familiei Miclescu. Volumul, publicat de Petronel Zahariuc şi Lucian Lefter, dezvăluie o lume în drumul ei spre modernitate, cu micile şi marile probleme de zi cu zi.
Cu cine vrem să semănăm?
Cu „lumea civilizată“, evident. Cu ce ştim mai mult din poveşti. Cu lumea pe care noi, cetăţenii români de o anumită vîrstă – să zicem, cei care aveau în jur de 20-30 de ani în momentul căderii comunismului – o cunoaştem într-un anume fel.
Naţionalul bucureştean şi teatrul-oraş
„Le théâtre est une chose urbaine“, „teatrul e legat de oraş“ – această frază am citit-o la Bucureşti acum o jumătate de secol într-o carte a marelui istoric Jacques Le Goff. El observa că teatrul e indisociabil legat de comunitatea urbană şi că rămîne străin satului cu excepţia anumitor sărbători de excepţie.
De ce-oi fi luat tarhon?
În Obor de te duci, opreşte-te la intrarea de tarabe. Înăuntru e scump. Aici, în zona liberă, de dinainte de beton şi termopan, e viaţa. 2 lei grepfrutul, la fel kilogramul de rodie. Aici, în colţ este marfa cea mai ieftină. Urzica la 6 lei din Beton, o iei aici la 3 lei. Ridichea la 20 de bani, în loc de 1 leu. Lămîia, nu mai zic.
Dorinţe din alte vremuri
Sigur, toţi ştim la ce ne referim atunci cînd proclamăm deviza vieţii noastre de părinţi ca fiind „Vreau să îi ofer copilului meu tot ceea ce eu nu am avut“: o casă confortabilă, o şcoală performantă, vacanţe care stîrnesc curiozităţi şi potolesc dorul de aventură, haine decente şi mîncare sănătoasă din belşug.
Fraţi şi surori
„Poezi de argezi“ scrie, în cerneală albastră, cutremurată de o mînă nesigură de şcolar, fix în vîrful paginii de caiet. Îi dau o palmă după ceafă de i se zgîlţîie fălcile. „Ce Argezi, băi, ce Argezi??? Ce-i aia Argezi?“, ţip, plină de conştiinţă profesorală şi umflată de mîndria carenusuportănicioprovocare a surorii mai mari.
Pe la Romană – pe uliţa mare...
M-am întrebat mereu unde anume mă simt la locul meu. În ce locuri, între ce oameni, în ce împrejurări. Cred că, după ani şi ani, posed, în sfîrşit, un răspuns, nu ştiu cît de satisfăcător: pe la Piaţa Romană. În zona Pieţei Romane.
Posesia şi înregistrarea
Dezvăluirile şi investigaţiile abundă prin presa românească. Cum facem să ştim care sînt „pe bune“ şi care nu sînt? Primul criteriu ar fi că cutare sau cutare dovadă – înregistrare, document – e ceva ce-a găsit redacţia prăvăliei media cu pricina sau, dimpotrivă, un lucru care i s-a oferit.
De meserie, şoferi
Un element indispensabil al excursiilor noastre şcolare cu autocarul, pînă la Slănic Prahova, Cheia sau Cabana Trei Brazi era domn’ şofer. El cunoştea regulile de circulaţie mai bine decît oricine, se împrietenea cu mămicile care ne însoţeau în excursie şi uneori striga la copii ca să nu mai facă gălăgie.
Cum am ajuns în maşina şerifului din California
Pe la 5 dimineaţa, ne-a trezit o lumină puternică şi un ciocănit în geam. Dormeam într-o dubă pe care-o numeam Big Red (Marele Roşu), care aparţinea prietenei mele Bridget. Prima mea reacţie a fost să ignor agitaţia şi să-mi continui somnul. Bridget însă era panicată şi pînă la urmă m-am speriat şi eu.
Adevărul despre consimţămîntul pacientului
Este acceptabil ca doctorii să tăinuiască informaţii faţă de pacienţii lor? Unii susţin că nu e numai acceptabil, ci şi dezirabil. Speranţa, argumentează ei, este esenţială pentru o vindecare reuşită, iar unui diagnostic sumbru nu trebuie să i se permită să o ucidă.
Cu ochii-n 3,14
● „Sărut mînuşiţele şi obrăjorii!“, îşi începe un domn conversaţia telefonică la un smartphone de ultimă generaţie. Sîntem în Bucureşti, în Piaţa Romană, în anul de graţie 2015. (A. M. S.)
● Doamna care făcea reclamă, într-o dimineaţă, la lăptişor de matcă şi spunea tot soiul de lucruri frumoase despre el avea unghiile cam de culoarea lăptişorului de matcă: aurii strălucitoare cu puncte. (I. P.)
Pe Podul Mogoşoaiei cu Gheorghe Crutzescu
Istoria Bucureştiul are clubul ei, ca să spun aşa, iar editurile se grăbesc să exploateze acest filon cu tot felul de memorii, monografii sau albume. Dar pînă la o monografie cu adevărat importantă pentru acest oraş mai este drum lung.
Mulţumim, din inimă, partidelor!
În timp ce naţiunea asistă, mîncînd floricele, la palpitantul serial de arestări, s-a publicat şi Barometrul de consum cultural pentru anul 2014. O imagine: gradul de interes al populaţiei asupra culturii naţionale şi străine – 43% oarecum interesat, 23% puţin interesat, 11% deloc interesat, 23% foarte interesat.
O zi tîrguită
O oră n-am ce face prin oraş. Intru la McDo. Şi-mi ia minţile hamburgerul tradiţional din nu ştiu ce an. Asta înseamnă că pînă acum ce ni s-a vîndut? Papuc? Veioză? Am simţit trădare în reclama mare, am tăcut, am cumpărat. Auzind cît costă, am zis că nu-l mai vreau.
O scrisoare
Am primit următoarea scrisoare, pe care o public, evident, cu consimţămîntul expeditoarei, fără nici o modificare: „Am aproape 50 de ani, sînt fiica unei femei de 70 de ani şi mama unui tînăr de 25 de ani. E plină piaţa de cărţi cu idei, sfaturi, îndrumări pentru a-ţi creşte copilul într-un fel armonios.
Viaţa ca plictis
De joi, încă, se bucură de ziua de vineri. De regulă, lumea o ia mai uşurel vinerea. Cu ceva excepţii, se mai relaxează şi clienţii, şi şefimea, încep cu toţii să viseze la week-end şi la cum or să spargă cîrciumile încă din seara asta.
Boyhood
Boyhood e filmul lui Richard Linklater pentru care Patricia Arquette a luat Oscarul (rol feminin secundar), cu Ellar Coltrane, Lorelei Linklater şi Ethan Hawke, filmat în timp real (12 ani). L-am revăzut şi continuă să mă răvăşească. Ştiu că „răvăşirea“ e departe de a fi un criteriu estetic... Dar nu e doar atît.
Bolile imaginare ale preşedinţilor reali
Klaus Iohannis are sindromul Asperger, e sigur-sigur. La fel cum Traian Băsescu posedă, mai presus de orice dubiu, boala Parkinson, iar Adrian Năstase s-a împuşcat rău de tot cu glonţul acela. Dacă nu ştiţi de unde vin toate aceste certitudini gogonate, aflaţi că la originea lor sînt nişte specialişti, de regulă anonimi.
Te cunosc dintr-o altă viaţă
Se întîmplă să primesc cîte un mesaj pe Facebook care să sune cam aşa: „Salutare! Ne ştim de la Mişu, prietena lui Fane, am fost odată şi la tine acasă, stăteai pe Moşilor… mă mai ţii minte?“ Apoi un zîmbet, o floare – vorba vine! –, o cerere de prietenie.