La Pelicanu’

E o zi de primăvară aşa cum se cuvine. Sîntem înspre mijlocul lui aprilie, soarele încălzeşte ca o pătură molcuţă şi subţirică, cerul e cristal şi în corcoduşii înfloriţi se ciorovăiesc vrăbii. E pustiu ca într-o duminică spre prînzişor, numai bine de o plimbare care taie Bucureştiul de pe la Dionisie Lupu pînă dincolo de Rosetti, Hristo Botev, Parfumului şi spre capătul lui Traian dinspre bulevardul Unirii. 

Să fie o plimbare de vreo patru kilometri şerpuiţi ca pişatul boului, cum se zice, îndeajuns să caşti gura la paradoxurile unui oraş bun de iubit şi de urît în acelaşi timp. Case odinioară aşezate se macină din picioare şi putrezesc sub nişte anunţuri decolorate care zic că sînt de vînzare. Din ochiurile goale de geam ies deja ramuri viguroase ale unui soi de copac care ocupă cu îndărătnicie orice petic de pămînt. Coloane solemne comandate de cine ştie ce negustor cu stare se topesc încet, roase de mucegaiuri urîte. Imediat lîngă ele, ca un implant improbabil din cel mai bun porţelan medical pus într-o gură putredă, o casă renovată. Lemnărie refăcută cu grijă, vopseaua, un alb-fildeş cum odinioară o gîndise proprietarul, acoperişul frumos reparat, stucaturile de ipsos respectate. Şi curtea e frumoasă, plină acum de flori, în vase de ceramică arsă. Pe o latură, noul proprietar a ridicat un zid imens, să nu vadă în curtea vecină, unde atîrnă la uscat hainele luate din Dragonul Roşu ale unei familii cu foarte mulţi copii. Un şir de vreo trei bluziţe extrem de colorate flutură nişte chipuri de prinţese de desene animate. „Frozen“, unduieşte vîntul scrisul roz de pe faţa tricourilor de copil, prinse nemilos de umeri cu cîrlige de lemn. Vînticelul, ca un fuior cald, ca un şal făcut din pîine încă aburindă, ca respiraţia moale a unei burţi de pămînt înverzit… în fine, vînticelul aduce cu el mirosul de rufe spălate, de gunoi care începe să se încingă, de tocană bună, cu toate verdeţurile primăverii, şi un iz de igrasie cu naftalină care şerpuieşte dintr-una din ferestrele deschise. 

În cartier e linişte şi e zgomot. E liniştea cu fundal de lătrat de cîine care latră nu ştie nici el de ce, zumzet de manele care n-au apucat să fie date mai tare, trăncănit de oale şi zăngănit de farfurii în pregătirea prînzului, cineva face aşchii din lemne să dea drumul la un grătar, de la o fereastră deschisă auzi înspre stradă un căscat sonor, un căscat care-ţi face poftă, întins pe vreo douăzeci de secunde. 

Mergi mai departe şi ţi-l imaginezi pe somnoros. Stă într-o casă scundă, dar care fusese construită cu pretenţii. Din cele cu marchiza închisă, cu stucaturi triunghiulare deasupra intrării. Casa e acum de un bej-gălbui scorojit şi stă să cadă. Omul s-a ridicat pe marginea unui recamier de ani ’70, într-o încăpere igrasioasă care abia acu’, la căldură, începe să-şi mai piardă din răceala umedă care o cuprinde de cu toamnă. Pereţii sînt vopsiţi verde cu modele negre, de parcă cineva a muiat picioarele unei găini în cerneală şi i-a dat drumul să umble bezmetică pe pereţi şi pe tavan. Nenea se scarpină lent pe burta care întinde un maieu vechi. O să iasă imediat şi el afară, la grătar, dar are încă limba plută de la băutura de aseară şi capul greu. Stă în semiîntunericul camerei cu podele putrede de lemn şi dă ameţit cu piciorul în stînga şi în dreapta după papucul care s-a încleiat într-un covor subţirel şi puturos. 

Mai jos, unde cartierul vechi stă să se închinge abrupt cu blocurile noi, un şir de case delabrate trage cu dinţii de viaţă. O ţigancă foarte tînără iese cu un copil sprijinit de şold. E urîţită de cîte droguri şi alcool a băgat în ea. E slabă ca moartea şi tatuată urît, vineţiu, de închisoare. Copilul care-i stă pe şold, un contrafort viu, care o balansează, e frumos ca soarele. „Pelicaneeeeeeeeeeh, Pelicaneeeeeei“, urlă ţiganca după unu’ aflat în casă. „Să te fută strechea, Pelicane“, conchide femeia. Afară miroase deja a grătar. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.