legende urbane

Are o lupă fantastică în care uneori relele i se par bune, iar chestiile banale devin de nesuportat.

Sigur că România e o țară haioasă. De ridicolul de a trăi și a te descurca aici nu scapă nimeni.

A fost o reală scufundare într-o bucată vioaie de antropologie culturală.

Nu vă ascund că toate mirosurile astea și solidaritatea temporară dintr-un vagon de tren îmi dau pusee de reală fericire.

Am încercat să găsesc rațiunea pentru care cineva s-ar căra pe jos cu un sac de gunoi ca să-l arunce în buncăr.

Oamenii ăștia își mînuiesc moartea fix ca pe viață, se rezolvă lucrurile pe măsură ce vin.

Am un întreg index de vise pe care le prețuiesc exact așa cum prețuiesc întîmplările reale.

Dacă vreau, pot să mănînc dulce înainte de masă, pizza și cartofi prăjiți în fiecare zi. Să fac ce vreau cu colesterolul și arterele mele.

Sînt într-o relație de dragoste și ură cu orașul ăsta în care m-am născut.

Cînd te locuiește permanent un subton de depresie manevrabilă, n-o să-ți priască nimic.

Să știi că, dacă zici informal cinșpe, nu moare nimeni și nici n-o să creadă că n-ai trecut prin școală. Serios.

Într-un capac de cutie veche, strălucesc nebunește cîteva broșe și cercei cu granate. Colorate ca vinul vechi, pietrele dezvăluie un miez nerușinat de roșu în lumina puternică.

Mă uit în oglinda asta, deloc flatantă, pe care am lustruit-o temeinic cu o soluție albastră care conține nu știu cît la sută alcool.

Deranjant mi se pare – peste tot în lumea asta – modul în care se vrea a se impune un stil de viaţă.

Ești lăsat să devii omul care ești, ți se pun cărți în mîini și înțelegi ce vrei și cît poți din ele și din viață.

Observ că trecem mulți printr-un soi de psihoză colectivă în care dialogul pur și simplu nu mai e posibil.

Ați observat cum cineva poate răsturna cu susul în jos atmosfera unei încăperi chiar dacă bagă doar un cap pe ușă?

Cine a putut pune telefonul deoparte și s-a putut retrage în liniștea necesară pe care o cere prietenia unei cărți?

O pandemie ne-a mai lipsit de pe cap ca s-o luăm razna cu toții public, fățiș, cu urlete din toate părțile.

Regina voi fi eu, o să am nenumărate tiare din forme de prăjituri, coliere prețioase din dopurile sticlelor de vin și un sceptru-polonic de la Tefal.

E mirosul hăituielii, al unei disperări care fierbăluiește necontenit în oamenii ăștia, e miros de frică, lipsă, haine vechi.

Dacă cineva țipă la mine, simt nevoia urgentă să mă așez, în fața unor izbucniri verbale violente îmi vine să mă întorc și să închid ușa.

Minaretele subțirele din fundal, dramatismul perechii fugare pe un cal arab prins într-un galop pe viață și pe moarte, mătăsurile moi ale fetei fluturînd în goana aia, la fel ca pletele ei lungi și răvășite.

Izolarea îndelungată a făcut din garsonierele sau apartamentele noastre mici ori temnițe mizerabile, ori niște ținuturi de uriași care merită a fi explorate.

Nu pot să pun piedică cuiva ca să mă cațăr în spatele lui. Și nici ideile altuia n-am să le fur ca să le vînd ca pe ale mele.

În asemenea adunări dai, invariabil, de cîteva tipologii comune. Pe lîngă polițai, o să existe întotdeauna și nedumeritul suprem.

Gălăgia publică e imensă și pare teribil de greu să te regrupezi ca să găsești un dram de echilibru.

Istoria noastră, care arată ca o electrocardiogramă în timpul unui infarct, a lăsat epoci întrerupte brutal.

Fumez mai mult și iau vitamine cu pumnul. Balanța vinovățiilor e fix pe mijloc, în echilibru.

S-a băut atît de mult alcool artistic în îndeletnicirile mele (culte) de sfîrșit de săptămînă, că a trebuit să mă gîndesc la toate tipurile de bețivi și beții pe care le-am întîlnit.

Pe lîngă trențele domestice și emoționale cărate de la casă la casă, m-am procopsit și cu un anturaj absolut fantastic și pestriț de personaje care au locuit, au trăit și au murit pe unde am locuit și am trăit și eu după ele.

Îmi spune că e OK dacă nu reușesc din prima, că se întîmplă tuturor, că gîndurile negre sau gîndurile mundane se luptă cu ghearele și cu dinții să ne cotropească mințile, ca iederile veninoase.

Moartea mea ar trebui să fie fardată și deghizată în altceva.

Probabil că, lăsată de capul meu, aș ajunge un soi de domnișoară Havisham, una din bătrînele alea pe care le găsești în casă îngropate în pînze de păianjen, mileuri îngălbenite și cutii noi de plăci de sunet sau de la e-pantofi.

Primele două în Top 10 al ideilor mărețe prăvălite spectaculos, delicios-provincial din înaltul ideilor de frunți înfierbîntate în cel mai minunat ridicol.

Melek în sus, melek în jos, au și ei aripi precum colegii lor creștini și-s făcuți din lumină.

Îmi recunosc aici niște minusuri imense, niște căderi de caracter despre care, cumva, simt nevoia să vorbesc public.

Societatea construită de copii numită România e în zorii a ceva de cînd ne știm – în zorii democrației, în zorii capitalismului, în zorii închegării conștiente ca trup comunitar.

Odată cu certitudinea că nu ești nicidecum special, nici un etern Peter Pan, vine și o ușurare: nu e chiar deloc nevoie să te placă toată lumea.

Habar n-am dacă omenirea s-a schimbat însă în esență. Profund, sufletește, aș crede că nu.

Ceva mă tot trage în ultima vreme spre cartierul în care am copilărit, un Berceni teribil de amestecat uman, iar realitatea de acum nu se mai așază deloc pe aia de acum 30 de ani.

Natura asta omenească tinde întotdeauna spre alfa, chiar dacă majoritatea sfîrșim pe undeva pe la mijloc.

Ideea ar fi că iubesc păsările de orice fel, că vederea lor mă face să zîmbesc, orice mi s-ar fi întîmplat.

Nimic nu mi-am dorit mai tare în copilărie decît să mă fac adult.

Am impresia că orașul ăsta cade pe noi. Văd cinematografic cum măgăoaia neterminată se înmoaie ca plastilina și se prăvale în slow motion.

Mă simt de parcă am apă minerală în vene, un soi de veselie sprințară îmi aprinde ochii (inexistenți), ia să beau o bere.

Cuvinte împăiate, caraghioslîcuri lingvistice, expresii care plutesc țepene ca înecații cu burta umflată.

Nu m-aș duce nicăieri – aici sau în lume – unde lumea se laudă că e ceva autentic.

Ca orice amator, sînt lovită de impresii, de atmosfera care respiră un calm de duminică din această acoladă a orașului.

Trebuia făcut ceva cu condițiile de locuire ale populației sărace. Acolo se încuibau tifosul și păduchele.

Am crescut pe aleile dintre blocuri în cartierul meu precar unde vara mirosea a ardei copți.

Faimosul București interbelic e o taxidermie prost făcută din care ies paiele, iar un ochi de sticlă lipsește.

Puteam să fiu un fumător profesionist de opiu prăbușit într-o rînă prin hanuri orientale unde aș fi inventat cele mai fantastice versuri notate repede de un ins străin pe care îl văd neclar în aburul ăsta otrăvit.

Nu știu ce se întîmplă cu pantalonii ăștia nici lungi, nici scurți, dar ar putea deveni un simbol, o flamură a precarității naționale.

2020 o să fie bun cu mine și cu voi, scriam eu pe acolo pe la 1 ianuarie, iar vălul de penibil începea oricum să se lase peste toate platitudinile astea încă de pe 2.

Disperarea maicii mierlă și totala ei pierdere de sine m-au întristat cumva, m-au uimit și bucurat altcumva, ba chiar mi s-a făcut dor de maică-mea aia omenească.

Ochii mei au stat jos, sau cel mult pînă la înălțimea ochilor tăi.

Ce faci în perioadele în care nu ți se întîmplă nimic? Nimic bun și nimic neapărat rău?

Că există și o lege din 2019 care obligă la colectarea selectivă, asta e chiar SF. Nimeni nu a anunțat nimic, nimeni nu știe nimic.

M-am apropiat întotdeauna de ceva nou cu neîncrederea țăranului în fața celebrei girafe.