Cu ochii pe cer
Prima oară cînd le-am observat a fost în copilărie. În verile albe, prăbușite sub soarele și praful dobrogean din satul tătăresc al bunică-mii, le-am auzit și le-am văzut. Niște săgeți negre, perfect trasate de pensula cuiva, niște accente ascuțite desenate fin, dintr-o singură mișcare, de cine știe ce caligraf, tăiau iute și bezmetic aerul, aproape întotdeauna preocupate, întotdeauna prea iuți în zbor pentru ochiul leneș de om. Abia odată înșirate pe sîrmele de telegraf – abac viu –, le-am văzut gușulițele roșii-cărămizii, burticica albă peste care un frac negru tăiat impecabil lucea în toate tonurile fantastice în care poate luci un penaj negru: metal oxidat verde închis, albastru cobalt, cafeniuri dulci de caramel. Și apoi cîntecul – cîteva ciripeli repezi urmate de un cîrîit indescriptibil, un motoraș de tinichea, soneria unui ceas vechi cu arcurile sărite, cam așa ceva.
Rîndunelele. Prima mea dragoste care m-a făcut să mă uit mai atent sus, în aer. Am ridicat ochii de la găinile la care mă uitam cu orele (acolo e altă iubire pe care o pot explica altă dată) și m-am îndrăgostit definitiv de bijuteriile astea mai vii ca viața. Le-am văzut cuiburile rotunde, agățate sub streșini, crescute acolo ca niște ciuperci din noroi, salivă, paie și pene. Le-am văzut căpețelele puilor, tremurătoare, nesigure, cu guri imense, din cauciuc galben, întotdeauna nesătule, și le-am iubit.
Apoi le-am uitat pentru că am crescut și am avut altă treabă prin oraș. Treaba era intensă și complicată, era extraordinar de mult de trăit, ochii mei s-au fixat pe jos în cîrciumi, în hrube aglomerate, în cărți obligatoriu de citit, în farfurii cu mîncare proastă, de oraș golit la patru dimineața – cartofi prăjiți sleiți, felii de pizza cauciucate, șaorme imposibile. M-am uitat cu anii în bombeurile pantofilor celor cu care am împărțit vagoanele de metrou, în ecranele telefoanelor, în Kindle, în gol, la reclamele întotdeauna stupide, de un optimism de familie generică, la oamenii ăia de pe Shutterstock, m-am întrebat întotdeauna cine naiba sînt domnii și doamnele fericite care zîmbesc cu dinții albi lîngă niște copii blonzi de plastic în pozele alea înrămate din care se vinde doar rama. În fine. Ochii mei au stat jos, sau cel mult pînă la înălțimea ochilor tăi.
Rîndunele nu văd la București. Cel puțin aici, unde sînt acum, oricît le-aș căuta, oricît de dor mi-ar fi de ele, sînt de negăsit. Pentru că am început să ridic ochii acum niște ani, odată cu primele cîntece imposibile de mierlă în zorii de primăvară pe care am început să-i prind acasă cu mintea limpede, dar infinit mai tristă. Am început să mă trezesc special ca să le mai aud. O dată și încă o dată. Mi-e imposibil de descris bucuria profundă care mă cuprindea, zîmbetul larg care mi se întindea pe toată fața la auzul acelor triluri dantelate care coboară și urcă, se opresc brusc și izbucnesc iar cu toată forța, vitalitatea și chemarea pătimașă din ciocurile aurii ale acestor păsări modeste. Am deschis mai bine ochii și am văzut în orașul ăsta imposibil pițigoi cît un pumnuc de copil, verzulii și albaștri. O ciocănitoare în castanul vecinului. Pescăruși, ciori, vrăbii, guguștiuci și porumbei care uguiesc vara, sub geam. Și reginele peste toate – drepnelele. Rîndunicile mele de oraș, ceva mai mari, dar la fel de spectaculoase. Le auzi chiuind înalt, pe cer, le vezi zburînd periculos și cotind brusc în mare viteză, cîte trei-patru-cinci ba foarte sus, ba mult mai jos, imposibil de ținut locului, imposibil de libere.
Un Franzen non-ficțiune mi-a arătat apoi cît de serioasă poate fi treaba asta cu observatul păsărilor. Chiar în oraș. M-am dus și m-am reîntors în delta noastră Văcărești, am un monoclu pentru începători, îmi doresc un binoclu mai profesionist, sînt cu ochii pe cer și în frunzele copacilor; pe streșini, în aer, pe antene, peste cincige-uri, mai sus de tenișii mei și de ochii tăi e viață.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
