O coadă
De cînd n-am mai văzut atîția oameni la un loc! Mă simt ca un pustnic parașutat brusc într-un oraș, amețit de vînzoleală, de prezența altora și de posibilitatea de a mă integra cîteva zeci de minute în universurile efemere ale unei cozi. Îi însoțesc pe părinți la vaccinare, sînt un șoarece mic cu urechile mari, gata să vadă, să miroasă, să asculte ce mai au oamenii de zis. Realizez încă o dată cît mi-au lipsit interacțiunile astea, cît de legate sînt poveștile mele de poveștile altora. Simt cum mă uit halucinată la ochii lor de deasupra măștilor, o privire devoratoare, insistentă, hămesită. Noroc că nu bagă nimeni de seamă, sînt un accesoriu. Îmi vine să-i iau pe toți în brațe, să-i întreb de sănătate, de copii, despre ce au mai făcut în perioada asta excepțională pentru noi toți, să mă strecor nevăzută în dialogurile lor șoptite, în secretele de familie, să...
„Dar să știți că sîntem și noi la coadă!” Vocea unei doamne autoritare mă scoate brusc din agitația de cățel care vrea să fie băgat în seamă și mă aruncă în cotidianul pe care îl credeam pierdut sau, în cel mai bun caz, iremediabil alterat. Doamna are o mască din cele cu bușon pe o parte, păr gri zburlit și o fustă de stofă profesorală din cele care îmi dau și acum fiori. „Dar să știți că sîntem și noi la coadă”, îi spune unei alte doamne care vrea să ia formularele de vaccinare la completat. „Sigur”, îi spune cea admonestată, „nu vreau decît să completez hîrtiile.” „Lăsați, că ne cheamă să ni le dea”, zice doamna cu mască cu bușon. Gata, îmi zic, am dat de polițaiul cozii. Ăsta e un personaj important în economia oricărei adunări de genul ăsta. Face, desface, comentează, întreabă, organizează gratis și prost – ai, n-ai nevoie. Evident că nu te chema nimeni să-ți dea formularul. Bușonul realizează greșeala, vede că e cît pe ce să rămînă fără coledzi și se repede la rîndul ei după prețioasele hîrtii.
Ziceam că în asemenea adunări dai, invariabil, de cîteva tipologii comune. Pe lîngă polițai, o să existe întotdeauna și nedumeritul suprem. Se învîrte ca o găină fără cap, dă să citească toate afișele, rătăcește hîrtii, buletin, telefon, se gîndește mult la fiecare rubrică de completat și pune întrebări. Ai apoi gașca celor care se subordonează imediat polițaiului autonumit șef la organizare. Ăștia o să aprobe în cor tot ce spune șeful (în general, tîmpenii) și tot ei sînt cei care îl vor detecta pe cel mai slab din grup ca să îl ia la șuturi. Există, de asemenea, și bufonul grupului, unul care e absolut convins că face cele mai bune glume de pe pămînt. Nu le face. Sînt atît de sărăcuțe că ți se zgîrcesc degetele de la picioare auzindu-le. Lui nu-i pasă, că are public. Cineva tot o rîde. Mai e personajul demn care nu se bagă, nu aude, nu vorbește. Apoi, public, mulțime, hahalere, domnițe și eu.
„Scrieți acolo Pfizer”, o aud iar pe doamna polițai cum dă indicații la completare unei bătrîne care nu părea să aibă nevoie de ajutorul ăsta. Vocea polițaiului se aude înăbușit de după masca strînsă pe figură. E un Darth Vader al micii noastre constelații din anticamera unui spital. Sînt sigură că în poșetă îi zumzăie discret sabia cu laser. „Păi, și la rapel scriem Pfizer?”, se aude o altă voce din colțul sălii. Vader e în culmea siguranței autorizate: „Păi, n-oți vrea acuma cu Moderna!”. Toată lumea fîșîie și completează formularele, o doamnă șușotește cu fiul ei și e întreruptă de polițaiul care le ascultase convorbirea: „Aaa, aveți cardiopatie ischiemică! Și eu am la fel. Plus tensiunea de un miliard (n-am reținut exact tensiunea, dar bănuiesc că era ceva ieșit din comun, genul ăsta de oameni se simt cel mai bine cînd nu se simt bine)”. Acum toată coada știe de ce suferă și polițaiul, și doamna necunoscută, care nu pare foarte fericită de această dezvăluire prea publică.
Darth Vader începe să mă scoată din sărite și-mi strică iremediabil așteptările optimiste legate de comunități, oameni, revederi, aglomerări ca-n zilele bune, flori, fete, filme și băieți pe care mi le construisem în cap. Vrea să vorbească cu un medic înainte de rapel, vrea la toaletă, se așază în dreptul ușilor automate care se deschid/se închid, se deschid/se închid ori de cîte ori se mișcă. Și uite că enervarea asta mă bucură. În fond, nu ne-am schimbat foarte tare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
