Dispute verbale
Sînt un fel de George (cel din Seinfeld) al disputelor verbale. Mă descurc teribil de prost în asemenea situații, iar replica aia deșteaptă îmi vine abia după ce părăsesc locul disputei. Lʼesprit de lʼescalier îi spune acestei afecțiuni debilitante care te face să visezi cu ochii deschiși la o replică genială venită întotdeauna prea-prea tîrziu. De obicei, după ce ai închis ușa și ești deja pe scări. Te perpelești și te canonești că nu l-ai zdrobit pe adversar cu întorsătura aia de frază care îți pică numai cînd tot freamătul gîlcevii se va fi stins. În scris, mai ai timp să învîrți frazele și să cauți cu atenție buba sensibilă a adversarului în care să lovești, pe viu, însă puțini sînt cei cu adevărat agățați de verb.
Probabil că fac parte din categoria aia a tocilarilor (cuvîntul englezesc nerd îmi pare că îi descrie mai bine) care se blochează în fața unei adevărate rafale de cuvinte ca găina în plasa de rafie. Dacă cineva țipă la mine, simt nevoia urgentă să mă așez, în fața unor izbucniri verbale violente îmi vine să mă întorc și să închid ușa. Oi fi și eu vreun fulg de nea întîrziat, ca generațiile astea noi care se șifonează din orice. Sau poate că imposibilitatea asta de a mă contra cu cineva oi fi moștenit-o de la maică-mea. Care rămîne celebră în familie după una dintre cele mai savuroase replici inventate vreodată. Era, de o vreme, deranjată la telefon de o persoană care nu putea să priceapă că numărul e greșit, că acolo nu există familia pe care o căuta și cu care avea, cert, ceva probleme de rezolvat. Și sună persoana respectivă o zi, două, trei, o săptămînă, cu o agresivitate crescută, pînă cînd mamei i se termină rezervele de răbdare și diplomație și o amenință așa la telefon: „Domnule, dacă nu încetezi, să știi că s-ar putea să te înjur!”. Teribilă perspectivă, monșer. Ce să zic, d-aia oi trăi și eu undeva la marginea posibilităților, a probabilităților, a neîntîmplatului cît pe ce să se întîmple, pentru că obișnuiam să le povestesc alor mei vise pe care era cît pe ce să le visez. „Era cît pe ce să visez un păianjen”, le spuneam, în hohotele de rîs ale unor adulți care nu pricepeau clătinarea scurtă pe muchia unei întîmplări încă în proiecție.
De aia, zic, mă feresc de disputele verbale pentru că performez teribil de prost. Știu că n-am sorți de izbîndă, așa că mă feresc. Cu vorbitul în public am reușit să mă împac încetul cu încetul, dar nu stăpînesc încă arta celor cărora le place evident să se audă. Dincolo de toate, însă, nu-mi refuz niciodată un loc de spectator. Sînt chibițul care se poate amuza pînă la lacrimi sau se poate emoționa la fel, important e să fiu dincolo de cercul de lumină al scenei. Povesteam că am asistat la scene diverse la coada de vaccinare cu ai mei, și că acolo gradele de nemulțumire ale lumii erau dintre cele mai diverse. Îmi amintesc un domn care nu se găsea neam strigat de pe listele alea cică alfabetice făcute oricum într-o logică ce ne depășea pe toți. Și se pornește omul să strige jumate indignat, jumate în glumă (pentru că era din categoria celor care îți vor spune un banc, vrei, nu vrei): „Da’ ce faceți, domnule, l-ați strigat pe Popescu, pe Georgescu, pe Ștefan cel Mare, pe Miron Costin, numa’ io nu-s pe listă” – s-a indignat personajul. „Da’ cum vă numiți, domnule?”, îl întreabă o cucoană de la coadă. „Ureche, doamnă, Ureche”, zice ăsta, și se pare că nu glumea. Omul era ca peștele în apă în mulțimea respectivă, mai mult, pentru cineva în căutare permanentă de spectatori, își găsise scena perfectă. Îl vedeai cum caută din ochi un cîrlig de care să se agațe, o flăcăruie din care să facă apoi un rug strălucitor, o scînteie care să-i aprindă praful de pușcă și să explodeze într-un milion de steluțe colorate, într-un milion de cuvinte. L-am invidiat pe domnul Ureche și pe toți cei ca el. Uite unul căruia nu-i vine replica pe scări, dimpotrivă, are un răspuns înainte să deschizi tu gura.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
