Cînd rîzi ca prostul
Normal că de mine vorbesc. Îmi recunosc aici niște minusuri imense, niște căderi de caracter despre care, cumva, simt nevoia să vorbesc public. Nenumărate au fost ocaziile în care m-am trezit că rîd, zîmbesc, rînjesc, rîd interior, hohotesc, fix atunci cînd nu se cade. Nu zic, o fi fost și o formă de autoapărare, dar, în principiu, nu am nici o scuză.
Povesteam zilele trecute cu o bună prietenă care-mi spunea cum, în pre-pandemie, l-au căutat cu orele pe taică-su (vetust, sărit de 80) și că omu’ a apărut în cele din urmă cu un domn necunoscut la ușă care-i căra diverse cutii și cutiuțe. Bătrînul fusese la o tombolă. Unul dintre evenimentele alea în care diverși comercianți vînd în sisteme piramidale ce vrei și ce nu vrei. Cratițe și oale-minune, steamere, aparate de măsurat tensiunea, aparate de masat tălpile și de făcut mușchi cît zaci în fotoliu, brelocuri-pulsometru, strecurători, peruci, ceasuri de masă cu cuc interior, minicuptoare de copt și vopsit ouă, poțiuni și loțiuni, argint viu, tot ce vrei. Bătrînul era încîntat că dăduse lovitura. Luase cu reducere bună parte din lucrurile pe care le-am înșirat mai sus. Răstimp, familia a fost înnebunită, l-a căutat pe străzi și prin vecinii jucători de șah, nu i-a ars nimănui de rîs. Mie, da. Mai mult, i-am povestit la schimb cum un Alzheimer îți nenorocește familia, că nu e nimic mai dureros decît să vezi un om cum se cufundă adînc în nimic și trage după el o grămadă de altă lume, și cum, în toată mizeria noastră comună, te poți trezi deodată rîzînd. Cum bunicul, aflînd de la soția unei rude că persoana respectivă nu o mai duce mult și că cel mai probabil își va încheia socotelile cu viața într-unul dintre spitalele noastre mizere, se trezește s-o întrebe pe aia singura chestie care îl măcina la vremea aceea: „Dar căldură aveți?”. Să-mi fie cu iertare, am rîs, cu lacrimi amestecate, dar am rîs. Maică-mea, îngrijorată, povestindu-mi la telefon toate astea, a rîs și ea, împotriva inimii și certîndu-mă, dar a rîs.
Zilele trecute vorbeam iar cu un prieten la telefon. „Ce faci?”, mă întreabă omul cu bună-credință, și drag, și preocupare nemimată. „Mă uit la un documentar pe Netflix”, îi răspund. „Despre un copil hidrocefal”, completez repede, iar pe ăla îl bușește rîsul. Ne cerem scuze amîndoi, „băi, iartă-mă, n-am vrut să rîd, dar nu știu ce am”, cert e că behăim amîndoi ca niște cretini. „Bietul copil”, zice ăla sufocat, „de unde e?” „Din Indiaaaa”, răspund, iar aici ne-au cedat într-adevăr nervii. Rîs de COVID, de nesocializare îndelungată, habar n-am, nu am nici o scuză.
Am rîs cînd am auzit cuvîntul „a impacta”, am rîs cînd mi-am recitit niște texte în care mă chinuia evident talentul, am rîs cînd a căzut cineva pe gheață. Am avut crize de rîs cînd am citit știri la radio. Cînd am tradus otova din engleză și am povestit publicului că nu știu ce pacienți au fost tratați cu „droguri inovatoare”. Nu că ar fi imposibil, dar acolo nu era cazul. Cînd, într-un rar puseu de extroversiune, i-am spus unui personaj important o cimilitură cu cuvinte porcoase și ăla a zîmbit stingher. Cînd am mîncat pentru prima oară o pasăre minusculă cu cuțitul și furculița la un dineu oficial. Ăsta o fi și motivul pentru care mi-au plăcut întotdeauna comediile bufe în care lumea își trîntește frișcă pe față, se aleargă în jurul mesei, personajelor le cad pantalonii în diverse situații sociale și pică face down într-o băltoacă. Scenele cu Chaplin care-și mănîncă elegant șireturile ca pe spaghete le-am gustat mai tîrziu. Iar alea din Timpuri noi, în care rămîne cu ticurile de la muncitul pe bandă de dă cu ciorba de toți pereții, se potrivesc mănușă pe rîsul meu nervos de acum. Așa că îmi cer iertare.
Îmi cer iertare și de la fosta mea dirigintă din liceu care ne-a dat afară de la ora de matematică, pe mine și pe o bună prietenă, pentru că eu n-am știut a rîde mai discret. După ora petrecută pe holuri, ne-am gîndit totuși să mergem să ne cerem scuze. Ne-a iertat atunci femeia, dar ghinionul a făcut să spună la final: „Dar nu știți ce ați pierdut. Azi am făcut Cercul lui Euler”. Da. Am rîs cu lacrimi și acolo, în cancelaria de unde ne-a dat iar afară. Menționez că eram la o clasă de filologie, am o scuză.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
