Pe la Romană – pe uliţa mare...
M-am întrebat mereu unde anume mă simt la locul meu. În ce locuri, între ce oameni, în ce împrejurări. Cred că, după ani şi ani, posed, în sfîrşit, un răspuns, nu ştiu cît de satisfăcător: pe la Piaţa Romană. În zona Pieţei Romane.
Am redescoperit acest lucru cu ocazia Marelui Circuit al demolatorilor de istorie de la One World. Făcînd respectivul tur, la un moment dat, de pe la ASE pînă la Icoanei, şi pe o parte, şi pe alta a bulevardului Magheru, după ce deja străbătusem o parte din Lascăr Catargiu (pe vremuri Ana Ipătescu), mi-am dat seama că majoritatea evenimentelor importante din viaţa mea s-au desfăşurat pe acolo. Şi că acolo nu mă simt
(decît, poate, arareori, atunci cînd chiar am vreo problemă majoră), aşa cum mi se întîmplă în diverse alte locuri, cu care îmi dau seama că nu am nimic în comun (şi la fel cu oamenii care le ocupă...).
Pe la 14 ani m-am mutat în Piaţa Lahovary. Apartamentul era într-un bloc nou, dar se afla la parter, era destul de întunecos şi friguros. Ba, pe deasupra, cînd l-am luat, era şi inundat... Ştiu că nu voiam deloc să mă mut din Şoseaua Giurgiului, unde copilărisem. Culmea e că, acum, partea de viaţă din Şoseaua Giurgiului a trecut cumva în subconştient. O consider mai curînd mitologică decît reală, şi îmi apare în vise...
Încet-încet, m-am obişnuit în Lahovary. Şi, poate, pentru că era epoca adolescenţei mele – cea din care ai amintirile cele mai bine conturate şi consistente – şi, de asemenea, ultima perioadă petrecută alături de tatăl meu, m-am stabilizat psihologic acolo. Poate şi pentru că de acolo au pornit şi primele idile, cele care rămîn, devenind nostalgii. Şi, de asemenea, pentru că am refăcut traseul adolescenţei mele aproximativ 20 de ani mai tîrziu, cu fiul meu şi cu mama mea, în calitate de bunică. Din toate aceste motive, zona Romană a căpătat statutul unui spaţiu simbolic, depozitar al unei geografii afective, dar şi formatoare, esenţiale pentru mine. Sună pompos, dar e adevărat. Şi, din fericire, poate fi tradus în cuvinte mai prietenoase: aproape la fiecare pas, în respectivul teritoriu te poţi întîlni cu o persoană sau poţi da de un loc care a însemnat ceva într-unul dintre straturile vieţii tale: ori în cel legat de părinţi, ori al amorurilor adolescentine, fie în cel legat de studii sau profesie, ori, în cel mai simplu – aparent – al vecinătăţilor propriu-zise şi al consumului.
Fiecare din straturile astea au avut, de-a lungul timpului,
, trăiri efervescente şi eşecuri. Cu multe dintre persoanele cu care mă pot întîlni în zona mea zero nu am sau nu am avut o relaţie liniară: au fost momente în care ne-am apropiat, altele în care ne-am îndepărtat, chiar separat, din varii motive. Te poţi, chiar, intersecta cu cineva cunoscut pe stradă care să nu vrea să te recunoască: atunci privirea lui (sau a ei) alunecă zglobiu, descendent, pe tine, pînă se loveşte de caldarîm...
Dar nu cu toată lumea cunoscută eşti în situaţia asta. E posibil să dai peste vecine cu care ai convieţuit mai mult sau mai puţin paşnic – date fiind pisicile lor care făceau chestii necuvenite pe teritoriul comun; cu profesoare din liceu sau din facultate care se amestecă în viaţa ta privată, sau cărora le-ai rămas datoare cu lucrări nepredate la timp; cu persoane cu care ai colaborat, dar ai renunţat la relaţia cu ele, pentru că nu ţi-a plăcut domeniul sau pentru că nu ai fost destul de serioasă; cu băieţi cu care te plimbai dus-întors, pe Lascăr Catargiu, şi pe care i-ai prins apoi trădîndu-te cam în acelaşi perimetru; cu copii ai prietenilor ori ai vecinilor, care „s-au ajuns“ în străinătate şi care te pun şi pe tine să-ţi faci bilanţul; cu reprezentanţi ai serviciilor, de la parcatoare la cerşetoare, care, avînd în vedere istoria ta şi a familiei tale, te invită, tacit, să-ţi „ţii hangul“ cu generozitate...
Toţi aceşti oameni, cu toate poveştile lor, legate de ale tale, sînt... Uliţa ta mare. Nu contează că nu eşti născută la ţară: mentalitatea e aproximativ aceeaşi: pe uliţa ta mare, trebuie să te dai mare, să dai socoteală, mai în glumă, semi-în serios, în privinţa vieţii tale. Să vezi ce a fost, ce a mai rămas...
