Naţionalul bucureştean şi teatrul-oraş
„Le théâtre est une chose urbaine“, „teatrul e legat de oraş“ – această frază am citit-o la Bucureşti acum o jumătate de secol într-o carte a marelui istoric Jacques Le Goff. El observa că teatrul e indisociabil legat de comunitatea urbană şi că rămîne străin satului cu excepţia anumitor sărbători de excepţie, ca aceea descrisă de Virginia Woolf în ultimul său roman,
. Teatrul şi oraşul constituie un cuplu indefectibil şi de aceea, fără îndoială, transformările lor intervin simultan, căci dacă în jurul anilor ’60-’70 teatrul şi-a pierdut centralitatea de altădată, exersîndu-se în locuri marginale, ascunse, oraşul, la aceeaşi epocă, şi-a pierdut structura canonică pentru a deveni maleabil, fragmentar, disparat. Într-un sens, identitatea unuia şi a celuilalt au suferit, în spiritul timpului, modificări înrudite ce suprimă etanşeitatea formelor şi cultivă mixitatea lor: de atunci, separarea genurilor şi-a pierdut pertinenţa. Şi practica montajelor eteroclite s-a generalizat. Centrul urban se dizolvă, locul teatral se diversifică. Fiecare iniţiativă vrea să debordeze teritoriul iniţial balizat, aşa cum o anunţă revista
ce constată dorinţa teatrului de a se extinde „dincolo de frontierele sale“. Pe de altă parte, un număr recent al revistei
reia lucrările colocviului organizat la Nantes, confirmînd diagnosticul mutaţiilor operate simultan între teatru şi oraş. Un circuit sangvin comun le leagă. Formula lui Jacques Le Goff îşi regăseşte din nou confirmarea. Şi de aceea mi-o reamintesc azi.
S-au construit de cincizeci de ani teatre în lume, teatre fără viaţă, teatre promoţionale, promoţie a unui oraş, a unui primar, a unei instituţii. În America, fiecare universitate ce se respectă dispune de un edificiu cu mai multe săli, dar ele sînt episodic, dacă nu integral, neutilizate, căci sînt lipsite şi de public, şi de creatori. În Franţa, un regizor abil a reuşit să convingă o comunitate de zece mii de persoane să-şi deschidă un teatru de două mii de locuri, la Milano celebrul Piccolo Teatro a fost atins de gigantism şi se spune chiar că Strehler ar fi murit ca să nu se confrunte cu imperativele noului local… frecvente au fost eşecurile
! Mai reuşite au fost reciclările locurilor abandonate şi integrate în circuitele teatrale, Cartuseria de la Vincennes, les Bouffes du Nord de la Paris, uzinele de la Bochum…
ce şi-au regăsit o motivaţie nouă, teatrală, ce se afiliază unui trecut a cărui urmă persistă. Să aşteptăm noul complex al lui Warlikowski la Varşovia!
Unde teatrul se poate împlini a fost întrebarea celor care au refuzat vechile săli „roşu şi aur“, săli destinate tot atît spectacolului, cît şi înfrumuseţării unui oraş. În Italia şi în Franţa sau Germania – dar cum să nu recunoşti valoarea emblematică a acestor realizări semnate de Helmer şi Fellner, cei doi arhitecţi austrieci care au deţinut monopolul teatrelor, de la Cluj şi Iaşi la Odessa sau Sofia. Clădiri nobile, ornamentale, contestate în anii ’70, dar reevaluate recent: regizorii au revenit la ele ca fiul risipitor ce-şi reintegrează căminul după rătăcirile formatoare, însă obligatoriu temporare. Azi le privim cu respect şi ne bucurăm că, fără complexe şi rezerve, ele confirmă locul teatrului în inima oraşului. Şi putem afirma că ne îndreptăm spre teatrele „roşu şi aur“ ca spre echivalentele laice ale bisericilor, căci, împreună, ele formează cuplul simbolic al centrelor urbane. Acum publicul le regăseşte cu o egală fervoare. Bisericile sînt pline, iar teatrul iese din catacombe şi nu-şi mai refuză palatele de odinioară. Astfel, mitologia vechilor spaţii repertoriate reînvie fără a elimina tentaţia reînnoirii mereu riscante.
Zilele trecute, privind Teatrul Naţional de la Bucureşti, cîteva reflecţii s-au formulat. El se impune ca reper esenţial pentru urbanistica oraşului, ca loc emblematic, plasat între Universitate şi Spitalul Colţea, în vecinătatea unui hotel reputat ca Intercontinental şi alături de o biserică discretă. Regăsim astfel toate ingredientele unei comunităţi reunite. Am privit de pe terasa teatrului acest ansamblu paradigmatic al Capitalei. Nimic nu lipsea. Sentiment de plenitudine al spectatorului obstinat ce continui să fiu.
Ion Caramitru a angajat lungul drum al refacerii Naţionalului ca şi cum ar fi procedat la reparaţia unei operaţii estetice nereuşite ce deformase clădirea şi-i pervertise gîndirea. Dar totodată, el a injectat germenul nou al spaţiilor teatrale, transformabilitatea! Sălile s-au diversificat şi teatrul beneficiază acum de un enorm potenţial de modificare. Caramitru ne explică şi convinge de ineditul amplasării, mereu diferit, al spectatorilor, de metamorfozele constant posibile ale locului scenic şi astfel face implicit elogiul unei maleabilităţi altădată absente. Auzindu-l prezentînd metamorfozele spaţiilor, sala de Pictură, sala Studio, intervine uneori nostalgia… imobilităţii. Aceea a unei relaţii prestabilite, relaţie-cadru a cărei seducţie provine din perenitate! Din fidelitate şi nu obligatoriu din diversitate. Teatrul e şi o artă ale cărei valori stabile de odinioară merită conservate: piesele repertoriului şi sălile strict structurate!
Caramitru ne conduce, pe mine şi pe cîţiva prieteni din Balcani, de la o sală la alta, ne face să trecem de la un volum la unul opus, varietatea se impune şi multiplicitatea posibilităţilor de care edificiul dispune îşi revelă resursele. Iată un loc al posibilelor, iată un loc al libertăţii cu tot ceea ce implică însă ea ca dificultate şi responsabilitate. Un asemenea teatru seduce, dar, pentru a se împlini, îi vor fi necesari amanţi de excepţie, artişti exemplari. Sper că vor fi prezenţi şi că spectacolele propuse vor confirma aşteptările suscitate. Reuşita unui teatru nu poate fi doar arhitecturală, îi sînt necesari creatorii!
Trecînd de la un etaj la altul descoperim foaiere unde mari pictori ca Alin Gheorghiu expun, săli de expoziţie unde Doina Levintza invită la o vizită a parcursului său scenografic, locuri de repaus unde se poate cînta la pian sau recita, terase unde se poate bea un pahar… Teatrul astfel conceput propune şi reuneşte spaţii secunde, de conversaţie şi destindere, care intră în dialog cu cele de creaţie. Naţionalul mi-a apărut brusc ca un fagure ce produce o socialitate internă, dublu concentrat al celeilalte, urbane. El devine un
, refractar logicii pragmatice, strict economice, el e propice artei şi totodată plăcerilor sociabile. El mi-a apărut ca o insulă poetică în mijlocul Capitalei şi ca un refuz al logicii sale pragmatice. El se constituie în citadelă de refugiu, căci cînd resimţim nevoia de a ne odihni şi regăsi, aici ne putem retrage. În
din mijlocul oraşului.
Am observat fugitiv o imagine a fostei mari săli şi mi-a rănit privirea cadrul rigid, agresiv, al lojei oficiale. O ramă aurită pentru demnitari nedemni! Acolo Andrei Şerban a plasat asasinatul lui Egist în
acolo am stat ultima oară înainte de a pătrunde acum în noua sală a cărei circularitate muzicală m-a fascinat. Un loc poetic. Cîtă frumuseţe! Vor reuşi performanţele scenei să fie la nivelul ei? E ceea ce le doresc.
În faţa Teatrului Naţional îmi atrage privirea o căruţă cu paiaţe ce se agită în numele bucuriei pe care ele o produc şi încarnează. Accent ludic ce intră în dialog cu
far al Bucureştiului nocturn. Caramitru l-a dorit, l-a realizat şi, auzindu-l recitînd versuri shakespeariene pe acoperişul panoramic al Naţionalului, am înţeles că el e totodată actor şi ctitor. El face parte, cum spune Ibsen, din „familia constructorilor“. Teatrul românesc îi va datora această împlinire.
George Banu este critic de teatru.