Posesia şi înregistrarea

Dezvăluirile şi investigaţiile abundă prin presa românească. Cum facem să ştim care sînt „pe bune“ şi care nu sînt? Primul criteriu ar fi că cutare sau cutare dovadă – înregistrare, document – e ceva ce-a găsit redacţia prăvăliei media cu pricina sau, dimpotrivă, un lucru care i s-a oferit. Varianta cîştigătoare, dragi cititori, e prima, în care redacţia scotoceşte după subiect. Ei bine, asta nu se întîmplă chiar atît de des în 2015. O situaţie care naşte suspiciuni e aia în care dezvăluirile vin la redacţie, în loc ca redacţia să se ducă la ele, iar în ziua de azi asta înseamnă că primeşti o înregistrare în care se întîmplă diferite lucruri. Ca urmare, am dat, de curiozitate, o căutare pe Google cu „a intrat în posesia unei înregistrări“ şi am obţinut următoarele: 

● „Redacţia noastră a intrat în posesia unei înregistrări audio în care Cristinel Toader, fost director al Poliţiei Locale, actual director adjunct, înjură o angajată a Poliţiei Locale.“ 

● „

a intrat în posesia unei înregistrări halucinante. Un grup de protestatari discută colocvial cu un jandarm, care li se destăinuie sfătos cu privire la bătăile pe care le-au dat atît el, cît şi colegii lui.“ 

● „DîmboviţaNEWS a intrat în posesia unei înregistrări audio care îl poate trimite după gratii pentru mulţi ani pe Adrian Ţuţuianu, preşedinte al PSD Dîmboviţa şi al Consiliului Judeţean.“ 

● „

a intrat în posesia unei înregistrări-bombă prin care vedeta TV (Adriana Bahmuţeanu –

) o convinge pe directoarea şcolii la care învaţă copiii să îi fie aliat în războiul de la Tribunal cu soţul ei.“ Hotărît lucru, „a intrat în posesia unei înregistrări“ e, dacă nu un clişeu de limbă, cel puţin o umbrelă încăpătoare sub care ascunzi tot felul de porcării. Eu, cel puţin, am bîntuit vreo 15 ani prin redacţii de cotidian, televiziune şi altele asemenea şi niciodată nu m-a lovit Dumnezeul Presei cu vreo revelaţie gen „a intrat în posesia“. Mă tot întreb, şi azi, la pensie, cum mama dracului „intri în posesie“. Am vorbit cu prieteni mai pricepuţi în investigaţii, gen RISE Project, şi am aflat – sau n-am aflat – că, spre deosebire de

şi alte chestii care „intră în posesia“ unei „înregistrări“, ei şi cu mine n-am avut niciodată aşa noroc. 

În cei 15 ani despre care v-am povestit, am învăţat o vorbă din redacţiile de cotidian în care n-am „intrat în posesia“ a nimic: „servitele“. „Servită“ e ceva ce ţi se livrează, ca la badminton, la fileu, şi aşteptarea e să scrii în direcţia cu pricina. În mod curios, aceste porcării culeg şi combină cel mai mare număr de preopinenţi, comentatori de Facebook, „forumişti“ – cum le-ar spune Andrei Pleşu. Fără posesie şi înregistrări, viaţa e amară. Cu ele, e plicticoasă. 

Cum să devii un Nimeni