De meserie, şoferi

Un element indispensabil al excursiilor noastre şcolare cu autocarul, pînă la Slănic Prahova, Cheia sau Cabana Trei Brazi era domn’ şofer. El cunoştea regulile de circulaţie mai bine decît oricine, se împrietenea cu mămicile care ne însoţeau în excursie şi uneori striga la copii ca să nu mai facă gălăgie, căci nu se putea concentra la şofat. Nu părea deloc impresionat de obiectivele turistice pe care le vizitam (pentru că, probabil, le ştia pe de rost) şi, odată ajuns la destinaţie, se retrăgea discret la vreun bufet unde consuma cafele şi ţigări în cantităţi impresionante. La întoarcere, lui îi era destinat faimosul cîntec: „Foaie verde de piper, să trăiască domn’ şofer! Că ne-a dus şi ne-a plimbat. Şi nu ne-a accidentat!“ În rest, era o figură destul de palidă, pe care nu mi-o amintesc foarte bine. Curios este că i se spunea domn’ şofer, ci nu tovarăş. De atunci, am reţinut eu că şoferii sînt „domni“. 

De-a lungul timpului, am cunoscut destui şoferi, fie că-i chema Cristi, Marius, Doru sau nea Vasile. În echipele de filmare se vorbea mai în glumă, mai în serios, că dacă vrei să-ţi duci treaba la bun sfîrşit, e musai să te împrieteneşti cu şoferii. Unii dintre ei s-au „recalificat“ la locul de muncă şi au ajuns chiar producători de film. 

Un şofer „profesionist“ ştie toate scurtăturile, chiar şi pe cele din oraşe obscure, se laudă cu ele şi cu faptul că nu nimereşte niciodată în blocaje de trafic. Iar dacă i se întîmplă o astfel de nenorocire, nu se enervează, nu înjură, doar comentează. Dacă „se lucrează“, nu e vina lui, desigur. De fiecare dată, îi salută demn pe şoferii care îi dau prioritate, fiindcă ţine foarte mult la o relaţie de prietenie şi întrajutorare cu alţi conducători auto. El este primul care „clipeşte“ din faruri după ce vede maşina cu radar, ba mai face şi un semn cu mîna: „Las-o mai moale!“ Cînd vede că cei care vin pe contrasens încetinesc viteza, e fericit. Pentru el, „clipirile“ dese din faruri reprezintă un gest de curtoazie. Se întristează atunci cînd nu este avertizat, la rîndul său. „Ce bulangii! Toată lumea ştie că e radar pe varianta de la Cîmpina şi unul singur m-a atenţionat…“ 

La un drum mai lung, te simţi oarecum obligat să faci conversaţie. Să-l întrebi care e viaţa lui, ce merge prost în ţara asta şi, implicit, pe drumurile şi şoselele patriei, cu cine votează, din astea. De multe ori, doar atît aşteaptă şi începe. Călătoria se transformă într-un monolog care nu se mai termină. Are zeci de opinii „pertinente“ care s-au format de-a lungul vremii, tot la drumuri lungi. Sau au fost împrumutate de la alţi pasageri. Recunoşti replicile unor colegi mai vechi şi mai noi. De pildă, o teorie a conspiraţiei se încadrează perfect pe distanţa Bucureşti – Piteşti, pe A1. Odată, pe la Bolintin Vale am aflat şi despre invazii extraterestre. Cică Regina Angliei e extraterestră, la fel toţi masonii şi marii conducători de naţii, se pare că şi Ceauşescu a fost, dar l-au neutralizat la timp ai lui, pentru că o luase razna. Iar extratereştrii ăştia deghizaţi în oameni aşteaptă doar momentul propice ca să pună stăpînire definitiv pe planeta noastră. 

Dacă taci sau te prefaci că dormi, nu eşti „de gaşcă“. Atunci el se concentrează plictisit la drum, în timp ce butonează radioul de pe bord. Un soi de zapping on road. Cînd îi place vreun refren, dă mai tare, doar-doar te va trezi din presupusa moţăială şi veţi începe conversaţia. Dacă e aproape de graniţă, încearcă să prindă posturi bulgăreşti, sîrbeşti, ungureşti. Treaba asta îl distrează. 

Din toată „echipa“, el este cel mai plin de responsabilităţi. Nu poate să bea o bere decît tîrziu în noapte, după ce ne cazăm. Cîteodată n-o mai bea deloc, face pe victima, pretinzînd că e foarte obosit. El stabileşte la ce oră ne trezim a doua zi dimineaţa. Mereu e primul la micul dejun. Fresh. Dacă întîrzii zece minute, îţi bate obrazul. A treia cafea o bea dintr-o sorbitură. E grăbit: „Hai la maşină!“ 

Dacă are parte de un partener de drum bărbat şi care să fie şi „de gaşcă“, adică să-i suporte prelegerile, începe şi caterinca. „Ai văzut ce bună era aia? Uite-o şi p-astalantă! Cum naiba se nimeresc toate astea aici, în fundul Moldovei? Ia uite, uite! Peste doi-trei ani, e bună şi acum! Vii de la şcoală, păpuşă? O claxonăm?“ Seara, îi face ochi dulci ospătăriţei de la birtul unde mîncăm. Dacă se nimereşte să fim într-un sat, cu atît mai bine, îi plac viaţa sănătoasă, de la ţară, şi „atracţiile“ locale. O întreabă dacă-i măritată, el îşi ascunde verigheta. Nu că ar avea ceva de gînd, e prea obosit, în plus are cele mai multe responsabilităţi, nu-i aşa? Doar că trebuie să-şi umple timpul cu ceva. Timpul acela dilatat, din afara orelor de condus, al programului „de lucru“, în care el nu-şi găseşte locul şi rostul. 

Încă ceva: el e asul volanului, dar pentru că nu e singur în maşină, are „oameni de dus“, devine prudent. Nu-şi permite să facă giumbuşlucuri pe şosele. Să depăşească aiurea. Să taie serpentinele ca la raliu. „Dacă eu nu păţesc nimic şi dup-aia vă am pe dvs. pe conştiinţă? Mergem încetuţ. Cît cîştigăm? Zece minute în plus? Oare merită?“