O scrisoare
Am primit următoarea scrisoare, pe care o public, evident, cu consimţămîntul expeditoarei, fără nici o modificare: „Am aproape 50 de ani, sînt fiica unei femei de 70 de ani şi mama unui tînăr de 25 de ani. E plină piaţa de cărţi cu idei, sfaturi, îndrumări pentru a-ţi creşte copilul într-un fel armonios. Ce să spui, ce să nu spui, cînd să spui, de ce să spui, ce să faci şi să nu faci, cînd să nu faci şi să spui sau invers, pe scurt, găseşti oricînd un ghid la îndemînă care să te înveţe cum să te porţi cu copilul, pînă la anii maturizării lui. Dar n-am găsit, pînă acum cel puţin, o carte care să te înveţe cum să te porţi cu copilul devenit adult, mai înalt şi mai viguros decît tine. Şi nici o carte care să te înveţe cum să te porţi cu părinţii îmbătrîniţi, mai scunzi şi mai neputincioşi decît tine.
Mi se pare infinit mai simplu să îţi iubeşti copilul atîta timp cît supravieţuirea, securitatea, integritatea lui fizică şi emoţională depind de tine: îi ştii nevoile, aşteptările, dorinţele. Ai toate datele structurii lui sau, dacă nu le ai, îţi sînt oricînd la îndemînă. Iar amestecul de iubire, responsabilitate, grijă, tandreţe, speranţe, ivit odată cu venirea pe lume a fiului sau fiicei tale, te ajută, zi de zi, ceas de ceas, să iei decizii, să construieşti o relaţie cu copilul tău şi premisele unui viitor bun pentru el. Odată ajuns adult, însă, lucrurile se schimbă: sigur, rămîn iubirea, tandreţea, biografia comună, speranţele. Dar supravieţuirea, securitatea, viitorul lui nu mai depind de tine, drept care şi deciziile şi responsabilităţile legate de ele se mută în ograda lui. Eşecurile, greşelile, supărările nu mai sînt ale unui copil, cu scuzele aferente, ci ale unui adult. Apar acum şi întrebările mele: Care sînt aşteptările lui în ceea ce mă priveşte? Cum să fac să îi fiu alături chiar şi atunci cînd drumul pe care a luat-o nu mi se pare cel mai bun sau cînd decizia sub semnul căreia îşi desfăşoară viaţa nu mi se pare cea mai înţeleaptă? Pînă unde să merg pe mîna «judecăţilor obiective» în ceea ce priveşte faptele sale şi de unde pot lăsa frîu liber emoţiilor părinteşti? Cît îl pot lăsa să mizeze pe umărul meu şi de unde încolo ar trebui să îi pot spune, fără sentimente de vinovăţie, «Eşti pe cont propriu»?
Nici aflat de cealaltă parte a baricadei, cînd, ca adult, rămîi copilul părinţilor tăi, lucrurile nu par mai simple. Raporturile de putere, de autoritate se schimbă: tu eşti cel care îi ai în grijă pe părinţii tăi. Supravieţuirea, securitatea şi integritatea lor depind acum de tine, în mare parte. Numai că ei nu sînt copiii tăi: au venit în biografia ta avînd deja propria lor biografie care ţi-a influenţat-o pe a ta, cu binele şi speranţele lor, cu greşelile şi eşecurile lor, cu grijile şi responsabilităţile lor, cu erorile şi emoţiile lor. Ai, în ceea ce îi priveşte, bucurii, reproşuri, nemulţumiri, supărări, curiozităţi. Ai, în sfîrşit, întrebări: le mai poţi cere să facă din nevoile sau dorinţele tale, ale copilului lor, nişte priorităţi în viaţa lor? Reproşurile tale faţă de greşelile lor sînt mai îndreptăţite decît reproşurile lor în privinţa greşelilor tale? Ai dreptul oare să le mai pretinzi ca uşa să le fie deschisă, necondiţionat, pentru tine? Iubirea din recunoştinţă, pe care o ai faţă de ei, e mai puţină decît iubirea fără motiv pe care o au ei faţă de tine? Cum să faci să le fii aproape, fără să încerci să îi schimbi?“
Am să încerc cîteva comentarii rapide. 1) Întrebările conţinute în scrisoare sînt, cred, ale multora dintre noi, adulţii lumii de azi, şi sînt cu siguranţă legitime. 2) Întrebările sînt multe şi reţetele sînt puţine. 3) Inflaţia de întrebări în viaţa de zi cu zi nu garantează găsirea unei soluţii, dimpotrivă, poate suspenda rezolvarea problemei, la fel ca şi absenţa oricărei întrebări. 4) Dacă ar fi totuşi să dau un răspuns rapid, acesta ar fi: de fapt, toate întrebările de mai sus subînţeleg problema iubirii necondiţionate: cum să iubeşti împotriva tuturor raţionamentelor, a argumentelor rezonabile, a judecăţilor obiective, fără să cazi în idolatrie, fără ca iubirea ta să anuleze identitatea celuilalt, fără să dai sentinţe irevocabile. Se poate, cred, într-un singur fel, pornind de la un adevăr simplu: cine nu vrea să fie iubit astfel?
Maria Iordănescu este psiholog.
