Ziua de gunoi

Cît timp am locuit la bloc, gunoiul menajer n-avea pentru mine nici o semnificaţie, era doar o pungă care dispărea zilnic pe toboganul ghenei. Iar maşina gunoierilor era acea hurdubaie soioasă de care te fereai, în parcare, din cauza mirosurilor pestilenţiale. Acest

era asigurat de o firmă, mai mult nici că mă interesa. Însă de cînd m-am mutat la casă, „ziua de gunoi“ (respectiv joia) şi gunoierii, pe care am avut ocazia să-i observ mai bine, au început să facă parte din realităţile cotidiene. A scăpa de sacul plin din tomberonul din curte a devenit brusc o necesitate şi o treabă domestică importantă – dacă îi ratezi pe gunoieri sau nu te găsesc acasă, soarta lui este să mai zacă acolo încă o săptămînă, iar gunoiul să se împută, ceea ce e destul de angoasant. Nu o singură dată, uitînd de rutina „zilei de gunoi“, am fost nevoiţi să urcăm sacul în maşină şi să colindăm seara, atunci cînd un

se duce la îndeplinire, pe străduţele din jur, în căutarea unei pubele salvatoare. Problema sacilor este şi ea una însemnată – căci trebuie să fie încăpători, solizi, eventual cu şnur, şi nu se găsesc chiar oriunde. Din proprie experienţă, vă spun că nişte saci de gunoi cumsecade, nemţeşti, ireproşabili, se găsesc la magazinul DM. 

Imediat după ce m-am mutat, un vecin binevoitor m-a sfătuit să nu fac nici un contract cu firma care colectează gunoiul, să merg „pe burtă“ şi „la mica înţelegere“ cu gunoierii, căci băieţii de-abia aşteaptă să le pice şi lor de-o bere. Mi s-a părut tipic românesc, dar cumva cinstit pentru ambele părţi. În plus, eram deja extenuată după o întreagă tevatură cu toate contractele pentru utilităţi pe care trebuie să le faci atunci cînd te muţi într-o casă nouă, după cozile interminabile de la ENEL şi Distrigaz. Aşa că am lăsat gunoiul în

pînă în ziua de azi. Vecinul, la fel de amabil (deh, aşa sînt toţi la început), mi-a propus să punem sacii cu pricina la comun, în faţa porţii lui, şi să contribuie fiecare după posibilităţi, între 5 şi 20 de lei pe lună. În momentul în care au apărut certurile inerente între vecini, sacii noştri s-au separat definitiv. A trebuit să-i pîndesc pe gunoieri şi să mă „împrietenesc“ cu ei. Cu această ocazie, imaginea mea despre gunoierul standard a avut multe de suferit. În mintea mea, ea se suprapunea cumva peste cea a măturătorului de etnie romă, cu o ţigară scuturată în colţul gurii, de pe vremea lui Ceauşescu. Cel care dă cu mătura din nuiele în silă şi cu plictis, îşi mai pierde timpul pe vreo bordură, mai cască gura la trecători, mai aşteaptă vreo pomană de la biserică, pînă cînd se termină ziua de lucru. Mai exista şi imaginea copilăroasă a unui nene în vîrstă, beţiv, marginal, care miroase urît, ce pornea de la o ameninţare difuză din amintirile mele: „Dacă nu eşti cuminte, te dau la gunoieri!“ Ei bine, am avut surpriza să descopăr că gunoierii sînt, de fapt, nişte băieţi tineri, muncitori şi extrem de eficienţi. Pentru că le greu să intre cu ditamai maşina pe străduţa noastră îngustă, o lasă la colţ, apoi – cu o viteză care mă uimeşte şi fără să facă nazuri – cară sacii din faţa porţilor. Vorbesc tare, rîd între ei, se adresează unul altuia cu „Măă“, „Băă“ şi cu „Hai!“. Dacă nu eşti pe la poartă sau în casă, cu urechile ciulite, gata, nu-i mai prinzi! Îşi fac rapid treaba şi au plecat. Munca lor are ceva de poznă sau de şotie, par nişte băieţi de liceu care îşi fac de cap în timp ce chiulesc. Tropăie veseli dintr-o parte în alta, îşi pasează sacii, se agaţă din mers de maşina lor care se tîrîie pe străduţe cu o încetineală de melc. Dacă le dai, primesc, desigur, însă de cele mai multe ori îţi iau sacul şi fără să le dai nimic. Din obişnuinţă. Dacă eşti bărbat, zic „Mulţumesc, şefu’!“, dacă eşti femeie, „Săru’ mîna, doamnă!“ Şi uite aşa am aflat că vecinul binevoitor „e un zgîrcioman, n-a mai dat nimic de trei luni!“, deşi eu îi lăsasem de fiecare dată nişte bănuţi pentru ei. 

În preajma sărbătorilor, nu-şi mai respectă ziua, dar vin şi de cîte două ori, pe neaşteptate, că „are lumea gunoi mult“. Şi aşa, mai strîng şi ei de un sfert de porc, de o juma’ de miel. În concluzie, nişte băieţi buni.

Tot de la vecini, am aflat că nu trebuie să scot niciodată tomberonul în faţa porţii, că „se fură“. Nu de către gunoieri, ei sînt cinstiţi, de către alţi vecini. Sacul nu se scoate de cu seară, căci vin pisici şi cîini ca să scotocească, sfîşie sacul şi împrăştie gunoiul. Aşadar, ai, n-ai treabă, joi la ora zece te ocupi de gunoi. Mai avem şi un „vecin“, „cam handicapat, săracu’!“ – susţin unii – care trăieşte din pet-uri. În „ziua de gunoi“ îşi face apariţia pe strada noastră, pîndeşte sacii şi îi taie cu briceagul, fără să-i pese că întreg conţinutul se revarsă pe asfalt. El caută cu demnitate doar pet-urile. Le ia şi pleacă. Dup-aia, trebuie să strîngi gunoiul şi să-l bagi în alt sac. Pe lîngă ruşinea de a face mizerie pe stradă, fără voia ta, mai vede şi toată lumea ce ai mîncat şi ce ai băut în săptămîna respectivă. Aşa că, să te fereşti de omul cu pet-uri! Vecinul cel „amabil“ i-a aplicat o corecţie, l-a prins asupra faptului şi l-a cotonogit. Eu am găsit o soluţie mai diplomatică, căci nu pot să stau toată dimineaţa de joi şi să-mi păzesc sacul. L-am tras deoparte şi i-am dat 5 lei. „Ia banii ăştia, dar lasă-mi sacul în pace, da?“. Şi l-a lăsat. 

Aşadar, mutaţi-vă la casă cu curte şi o să aveţi parte de toate aceste distracţii.