Paştele, „pe repede înainte“

Publicat în Dilema Veche nr. 583 din 16-22 aprilie 2015
La drum – propriul road movie jpeg

Mai în fiecare an, înainte de Paşti, îmi găseam răgazul de care e nevoie nu doar pentru a ţine, măcar parţial, postul, ci şi pentru a mă curăţa de reziduurile de toate felurile acumulate pînă atunci. Anul ăsta, nu ştiu cum s-a făcut, dar parcă toate s-au petrecut cu o viteză nejustificat de mare, „pe repede înainte“… 

Nu a fost o perioadă rea, aş putea spune chiar că s-a dovedit una destul de frumoasă. Şi totuşi, lucrurile mi s-a părut că au scăpat de sub control. M-am simţit, pentru prima dată explicit, prinsă într-un vîrtej dincolo de mine, de nestăpînit: vîrtejul gesturilor care o iau înaintea celui ce urmează să le facă, care înaintează, iraţional, într-un ritm al lor ce nu mai ţine cont de posibilităţile şi limitele omeneşti. Un tăvălug al defăşurărilor de toate felurile, care te ia cu el, ţi-ai dat, nu ţi-ai dat acordul. Care te face să fii de acord cu tot mai frecventele teorii ale celor din jur cum că timpul trece mai repede. 

Toate teoriile astea mi-au venit de la o conversaţie telefonică a cuiva apropiat: vorbind cu cineva cu care nu se mai conversase de mult (unul dintre frecventele telefoane de Paşti şi de Crăciun, cînd îţi aduci aminte, creştineşte, de oameni cu care nu vorbeşti decît de Crăciun şi de Paşti), acesta a spus: „Ce să facem? Mai nimic. Am fost cîteva zile la Sinaia“. După care s-a corectat rapid, pentru că afirmaţia nu corespundea realităţii: „Vreau să spun, am fost cîteva ore la Sinaia!“ 

Sună ciudat, dar e adevărat. Anul ăsta, de Paşti, am fost doar cîteva ore la Sinaia. Motivele sînt diverse. L-aş aminti doar pe unul, invocat, ades, în conversaţiile cu un prieten de-al meu: doar partea simbolică e importantă, nu contează să faci excesiv anumite gesturi, ci doar să le punctezi atît cît trebuie. Adică, atunci cînd ştii că te aşteaptă cineva cu masa pusă şi cu drag la Sinaia, un loc care înseamnă multe pentru tine, te duci chiar şi pentru cîteva ore. Baţi drumul de două ore dus-întors doar pentru grăuntele de încărcături afective, simbolice, tradiţionale, pe care-l pot avea cele două ceasuri. 

Pe scurt, te duci pînă acolo, iei masa de Paşti conform tipicului, cu ouă, miel, cozonac, vin roşu etc. Apoi marchezi ceea ce presupune ideea de Sinaia în sine, atunci cînd e vreme bună: stai un pic afară, pe fond verde şi triluri de păsări… După care, cînd se întunecă, îţi iei pur şi simplu pălăria şi pleci, întorcîndu-te în confortabila junglă familiară a oraşului în care trăieşti (şi cu care, paradoxal, te potriveşti).

Desigur că ideal ar fi fost să fi stat cîteva zile, şi nu nişte prăpădite de ore… Dar am trecut şi prin etapa asta: cea a răgazului prelungit – un răgaz care depăşeşte perioada de trudă propriu-zisă. Am crescut într-o familie prea bună, o familie pentru care vacanţele erau sfinte şi mai respectate decît zilele celelalte, de agitaţie cotidiană. Ele se desfăşurau mereu în locuri privilegiate, ba şi cu prieteni, erau ideale. Şi, totuşi, coşmarurile mele (mai ales cele din perioade mai vechi) sînt plasate ori la mare, ori la Sinaia. 

Iar prima vacanţă la Sinaia pe cont propriu, cu iubitul de atunci, a avut următoarea desfăşurare: am ajuns, am făcut toate lucrurile posibile de făcut acolo prin anul ’90, toate cele etichetate drept distracţii (care, precum vă puteţi imagina, nu erau prea multe şi oscilau între urcatul la Poiana Stînii şi băut coniac în barul de pe Furnica), iar, după ce le-am bifat, am plecat. Cu vreo cinci zile înainte de termenul stabilit. 

Atunci am avut prima manifestare de „repede înainte“. A răbufnit, aşa, din mine, nu ştiu cum. Mult timp m-am simţit vinovată pentru acea vacanţă redusă la o treime din cît trebuia, iniţial, să fie. Acum, însă, după orele astea puţine de Paşti – trecînd, de-a lungul timpului, prin alte cîteva şederi similare, mai mult sau puţin simbolice, la Sinaia –, nu mai cred neapărat că a fost o vacanţă ratată. Pe o linie complet diferită, pot spune că a fost una trăită la maximum. Că ţin minte mai dihai aproape fiecare amănunt din acea şedere decît din altele mult mai lungi.

Departe de mine gîndul de a face o reţetă din asta. Sînt, mai curînd, doar nişte întîmplări. 

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.