Umbra lui Pasternak – simt cititorii vestici o aversiune faţă de literatura contemporană rusă?

În timp ce vorbea la un eveniment, în ianuarie, pentru lansarea „Anului Literaturii“, o serie de evenimente publice şi proiecte care glorifică virtuţile literaturii ruseşti, preşedintele Vladimir Putin şi-a anunţat misiunea de a ridica „prestigiul şi influenţa în lume“ a scriitorilor ţării sale. Generaţii de cititori americani înţărcate cu Lev Tolstoi şi Boris Pasternak ar putea da şanse reale unei astfel de renaşteri: vor să se întoarcă la acel tărîm magic unde au descoperit prima dată cărţile – unul al pasiunii şi al tragediei, în care forţe enorme răscolesc personajele precum cuburile de gheaţă în cocktailul de 11 intervale orare care este Rusia. Deşi nostalgici după Nataşa Rostova şi Iuri Jivago, aceşti cititori s-ar putea să aibă dificultăţi în a numi un singur scriitor rus contemporan. 

Ultimul roman rusesc devenit o adevărată senzaţie americană a fost

, publicat în anul dinaintea celui în care Pasternak a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură, în 1958. Cea mai recentă carte de nonficţiune cu o notorietate comparabilă a fost

al lui Aleksandr Soljeniţîn, publicată în Vest în 1973. De atunci, nici un scriitor rus nu s-a mai bucurat de o reală explozie de celebritate americană. 

Eforturi nobile pentru a traduce şi promova literatura contemporană rusă persistă, dar, astăzi, în SUA, doar aproximativ 4,6 procente din cărţile traduse în engleză sînt scrise în rusă, ceea ce plasează această limbă departe în urma francezei, spaniolei şi germanei. „Se scriu cărţi foarte bune în Rusia, astăzi“, a spus într-un interviu la radio Dmitri Bîkov, un critic de top al Rusiei şi biograf al lui Pasternak. „Dar prea puţine ajung să fie traduse.“ 

Biografă a lui Putin şi jurnalistă, Masha Gessen nu este de acord, susţinînd că interesul internaţional redus este cauzat de faptul că scriitorii ruşi nu produc cărţi de talie mondială. Literatura rusească „nu este atît de populară pentru că oferă puţin de citit“, spune Gessen. În Rusia, „decăderea culturală generală a afectat literatura într-o mai mare măsură decît alte producţii culturale“. Proiectul de traducere

al Universităţii Rochester oferă o explicaţie mai blajină: „insuficiente reţele de distribuţie“ în SUA. Dar Nataşa Perova, a cărei faimoasă editură moscovită, Glas, a anunţat că îşi va suspenda activitatea la sfîrşitul lui 2014, susţine că piaţa americană are o mare parte din vină. Zilele acestea, oamenii care cumpără de la distribuitorii americani ai Perovei „par să aibă o alergie la tot ceea ce este rusesc“, spune ea. La începutul anilor 1990, „tot ceea ce era rusesc era binevenit, pentru că lumea a avut speranţe mari de la Rusia. Am crezut că Rusia se va reintegra în contextul european. Dar, gradual, a revenit la fostele practici, iar oamenii s-au îndepărtat de noi.“ 

Un argument facil ar putea fi acela că personajele din romanele ruseşti sînt de neînţeles pentru o nouă generaţie de cititori vestici – precum pacienţii care fac chimioterapie din

al lui Soljeniţîn din 1967, schimbaţi pentru totdeauna de otrava pe care o ingerează –, vieţile ruşilor au devenit prea întunecate pentru a mai atrage empatie imediat. Problemele ţării lumii întîi pe care le au protagoniştii suburbani ai unor scriitori precum Jonathan Franzen, în continuarea argumentului, nu se compară cu disperarea cu care se confruntă contemporanii lor ruşi. Cu siguranţă, faptul că o carte tratează o lume violentă, feudală şi nefamiliară nu este, în mod necesar, un impediment în vînzarea ei în SUA – să ne uităm la ciclul

al lui Hilary Mantel. În acel caz, totuşi, ghidul cititorului este Cromwell, construit de Mantel ca un terţ – un om de o sensibilitate aproape modernă, care este proiectat într-o lume medievală tîrzie. 

Acea nevoie a unei perspective detaşate este, poate, motivul pentru care mulţi dintre autorii ruşi mai bine cunoscuţi cititorilor occidentali sînt, ei înşişi, occidentalizaţi. Boris Fishman şi Gary Shteyngart, de exemplu, sînt acum newyorkezi. Autorul rus Mihail Şişkin este lăudat cu generozitate în Vest şi tradus peste tot, dar locuieşte, cel puţin în parte, în Zürich. Geniul romanului său din 2005,

, stă în alăturarea dintre o Rusie a subzistenţei şi o Elveţie burgheză, lipsită de apărare, autosatisfăcută. Iar ultimul său roman măiestrit,

reflectă nu complexul prezent al Rusiei, ci trecutul: în timpul Răscoalei Boxerilor, din anii 1900, în China, scrisorile de dragoste ale unui soldat transced timpul şi spaţiul. 

Avînd o nouă teorie legată de motivul pentru care atît de puţine cărţi ruseşti îşi găsesc cititori vestici, Will Evans, translator şi fondator al editurii Deep Vellum din Dallas, spune că americanii „citesc Rusia“ într-un mod aparte. Cu mintea la Războiul Rece şi la consecinţele sale volatile, cititorii americani tind să „politizeze şliteratura ruseascăţ, să o citească pentru idei mari şi pentru a arunca o privire asupra planului politic“. Într-adevăr, la fel ca la mijlocul secolului XX, atunci cînd politica superputerilor a fost proiectată asupra lui Pasternak, unii dintre noii autori ruşi mai bine cunoscuţi în Vest aduc cu ei încărcături politice. Zakhar Prilepin, de exemplu, ale cărui romane

şi

au fost recent publicate în limba engleză, a participat ca ofiţer de poliţie paramilitară la operaţiuni în Cecenia, iar apoi a devenit un activist radical al opoziţiei. Apoi, după anexarea Crimeii de către Rusia, anul trecut, el şi-a surprins admiratorii prin faptul că i-a lăudat pe voluntarii din Novorossiya (estul Ucrainei). Portretul hiperrealist pe care îl face, în

, cinicei generaţii postsovietice aflate „în căutarea taţilor“ este crud şi vitalist, şi a atras comparaţii cu Tolstoi. 

În mod grăitor, unii cititori vestici sînt atraşi de viziuni ireale asupra Rusiei: multe cărţi care ajung să fie traduse în engleză azi aduc distopii oribile. Într-una dintre poveştile din volumul de debut al tinerei moscovite Anna Starobinets,

Moscova a fost distrusă de un război între oameni şi androizi. Iar lucrarea veteranului autor satiric Viktor Pelevin,

, creează o lume de coşmar, unde personajele care se întîlnesc pe o cameră de

ajung să fie prinse într-un labirint virtual. 

Oricît ar fi de valoroase, lucrările ruseşti moderne s-ar putea să nu satisfacă niciodată nostalgia pe care o păstrează americanii pentru grandoarea agreabilă a romanelor scriitorilor din alte vremuri. Aceasta s-ar putea datora schimbării produse în cultura literară a Rusiei. Rusia încă produce mai multe cărţi decît majoritatea altor ţări: aproximativ 120.000 de noi titluri au fost publicate în rusă în 2013, conform datelor guvernamentale. Dar astăzi scriitorii Rusiei sînt producători de conţinut care se luptă pentru atenţie într-o piaţă energică a entertainment-ului şi a informaţiei. În trecut, ruşii apelau la literatura lor pentru o filozofie de viaţă. Severul Dumnezeu al ortodoxiei ruseşti a creat repere incontestabile pentru ceea ce înseamnă bine şi rău, iar autorii au fost legiuitorii spirituali ai ţării. În lucrările lui Lev Tolstoi şi Fiodor Dostoievski, Aleksandr Puşkin şi Anton Cehov, ruşii şi-au găsit fundamentul, luptîndu-se cu forţele istoriei care ameninţau să îi dezbine. Scriitorilor, pe scurt, li s-a cerut să trăiască mai profund decît muritorilor de rînd. 

Astăzi, lăsînd la o parte promisiunea renaşterii pe care a făcut-o Putin, scriitorii ruşi nu mai sînt zeificaţi acasă, darămite peste graniţe. Totuşi, cel puţin libertatea de a publica se ţine bine; în comparaţie cu secolele anterioare, ultimii 23 de ani au fost, în mare, liberi de cenzură. Chiar dacă Rusia intră, acum, într-un alt ciclu de opresiune, scriitorii vor fi acolo pentru a documenta fiecare strîngere a şurubului – iar cel mai bun dintre ei va produce opera clasice. 

Newsweek

traducere şi adaptare  de Raluca MAXIM