Fraţi şi surori
„Poezi de argezi“ scrie, în cerneală albastră, cutremurată de o mînă nesigură de şcolar, fix în vîrful paginii de caiet. Îi dau o palmă după ceafă de i se zgîlţîie fălcile. (Încă n-a scăpat de grăsimuţa aia de copil, mai are puţin pînă să intre în faza imposibilă cînd băieţii încep să se alungească, să devină colţuroşi şi să pută.) „Ce Argezi, băi, ce Argezi??? Ce-i aia Argezi?“, ţip, plină de conştiinţă profesorală şi umflată de mîndria carenusuportănicioprovocare a surorii mai mari.
Eu cred că sînt prin clasa a şaptea, el – să fie a treia. Eu abia ies din copilăria cu tot soiul de jocuri prin faţa blocului, cu genţi de jucărie care imită genţile mamei şi conţinutul lor – portofel de om mare, reţete de la medic pe care le mîzgăleam să pară cît mai autentice, un ruj terminat şi desfundat, dar aflat într-un tub frumos, batistă de pînză cum nu mai vezi acum. Pix, o agendă. Încercam să imit toată atmosfera genţii mamei, uneori îmi ieşea, numai mirosul nu-l puteam reproduce. Mirosea în geanta ei a… a piele şi hîrtie, cumva şi a pastă de pix şi parcă mirosea un pic şi a dentist, cu pudra Helena Rubinstein luată de la femeile care o vindeau pe sub mînă atunci, pe vremea lui Ceauşescu, în diverse instituţii şi întreprinderi. El, frate-miu, un copil de vreo 8 ani, un gîndac ameţit care dispărea dimineaţa şi se aduna seara acasă, murdar, hămesit, gîjîit de la cît ţipase pe afară, în jocurile violente şi stupide ale băieţilor de vîrsta aia.
După ce primeşte pe nevăzutelea bucata de după ceafă, se uită la mine cu nişte ochi verzi în care citesc la bază încăpăţînarea, la mijloc o undă de neîncredere, cu note de vîrf în care începe să se învălmăşească furia. Parfumul răzmeriţei începe, încetul cu încetul, să umple încăperea. Ia cartea cartonată şi mi-o pocneşte în cap. Îl împing şi e cît pe ce să cadă urît de pe scaun. Se redresează, îmi prinde antebraţul şi-mi face cincizeci de mii de ace dureroase. Tehnica e simplă: apuci antebraţul adversarului cu ambele mîini ale tale şi răsuceşti cu fiecare mînă în direcţie opusă; carnea ăluia se va suci şi ea ca o sfoară de matroz. Doare. Începem să ne batem ca chiorii cu pumni şi picioare. Ne desparte mama. Îmi spune, ca de obicei, că eu sînt mai mare şi ar trebui să am mai multă minte şi mai multă răbdare. Lui îi spune că nu-i OK să sari la bătaie. Evident că nici unul dintre noi nu e impresionat şi ne despărţim duşmănindu-ne. În scurt timp, păruiala asta o să fie uitată, ne vedem de ale noastre pînă la următoarea confruntare iscată pentru că eu îmi mănînc întotdeauna în cinci secunde porţia de bomboane şi apoi vreau de la el, care e mai prudent şi ştie să le gestioneze foarte bine. Întotdeauna sfîrşesc prin a primi şi din porţia lui. Chestia asta îl lasă descumpănit şi aproape în lacrimi.
Apoi, după ce eu mă găsesc în ultimele clase de liceu şi el intră de asemenea cu tupeu în iureşul adolescenţei, ne furăm unul altuia gecile de blugi, iar eu îl tund acasă, cu lama, în aşa fel încît să-i cadă neapărat o şuviţă pe frunte; sîntem groaznic de caraghioşi şi nu ştim, adorabil de penibili şi nu ştim (urăsc cuvîntul „adorabil“), sîntem pe pragul dincolo de care fiecare îşi va vedea de viaţa şi durerile lui, de iubiri şi amoruri, de părăsiri şi reveniri, fiecare pe drumul lui, ne intersectăm din ce în ce mai puţin pînă cînd unicul liant vor deveni părinţii care încearcă să ne adune şi să ne unească. Noi sîntem nepăsători, ne iubim, dar nu ne-am pus niciodată problema că ne iubim, sîntem frate şi soră aşa cum e un dat al sorţii, nu ne-am gîndit niciodată la asta.
Pînă cînd, într-un moment oarecare, sau poate într-unul complicat, găseşti în casa părinţilor voştri caietul ăsta cu pagina în vîrful căreia stă scris „Poezi de argezi“ şi ţi se face brusc dor de frati-tu şi de copilăria voastră. El e un bărbat înalt căruia abia îi ajungi pînă la piept şi te poate ajuta nemăsurat cînd ai nevoie. Iar tu ai îmbătrînit.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
