Pieţari, corporatişti, hipsteri
Recunosc, îmi place să trag cu urechea la ce se vorbeşte la mesele alăturate dintr-un restaurant, cafenea sau orice alt fel de local. Uneori, cînd mă întîlnesc cu cineva în oraş, vin dinadins ceva mai devreme, ocup o masă şi ascult. Dacă în România n-ar părea „ciudat“ (mentalitate „provincială“) să vezi la o terasă o femeie singură care bea cafea, bere sau un pahar cu vin şi nu citeşte, nu-şi butonează telefonul, doar se bucură de momentul ei de intimitate, de anonimat printre atîţia alţi necunoscuţi, cu gîndurile aiurea, privind şi ascultînd la ce se întîmplă în jur, aş practica „sportul“ ăsta mai des. A asculta nu mi se pare un gest nepoliticos, doar unul oarecum profesional, aşa cum un bucătar gustă, de curiozitate, din mîncărurile altora sau un profesor ţine lecţii oricui, ori de cîte ori i se iveşte ocazia.
Cele mai spumoase, absurde şi, în acelaşi timp, pline de miez conversaţii le-am surprins în birturile ieftine din Obor, pe la ora cînd „se închide piaţa“, iar muşteriii, deja abţiguiţi, sînt „de-ai casei“. Bărbaţi voinici care ridică de jos fără să clipească saci cu cartofi de 20 de kile, pensionari care flutură încă de dimineaţă o paporniţă din aceea veche, „textilă“, cu două frunze de salată, au plecat la piaţă doar ca să evadeze de acasă, să se plimbe, să bea o bere în linişte, mici comercianţi cu ochi apoşi şi roşii la faţă, de zici c-or să facă infarct în secunda doi, care combină beri cu cafele, ca să se îmbete şi să se trezească în acelaşi timp, graşi care bagă în ei cîte zece mici, beţivi anonimi ce pierd ore în şir la o masă, descîntă cîte o bere şi mai trag cîte o duşcă din sticla cu o licoare dubioasă pe care o au „la purtător“, beţivi singuri şi tăcuţi, beţivi singuri şi limbuţi care vor să intre în vorbă cu oricine, beţivi în grup, homleşi, cerşetori, găşti de cocalari gălăgioşi, nevricoşi, care se gîndesc doar cum să mai învîrtă banul, de multe ori însoţiţi de piţipoancele „din dotare“ şi, din cînd în cînd, cîte un turist străin rătăcit, un soi de Doiflori al lui Terry Pratchett, atras de mirajul acestei lumi de eroi marginali. De pe la birturile din Obor am aflat că „nu sîntem singuri în galaxie“, dar şi că „musculiţa de oţet este cel mai beţiv animal de pe Pămînt“, că „viaţa e dură, uneori, poate şi p…!“, dar şi că „viaţa în România e dulce! Nu trebe să munceşti, nu trebe să faci nimic. Se găseşte mereu cineva care să-ţi dea o bere.“
Îmi place să ascult şi în restaurantele cu porţii standard şi cu meniu fix, între orele 13 şi 16, deşi uneori conversaţiile sînt atît de stereotipe. Ascult şi nu pricep mare lucru din
-urile lor, memo-uri,
-uri, organigrame. Privesc cum aceşti oameni nu se pot decupla nici măcar o jumătate de oră de la job-urile lor importante, cum nu pot avea discuţii normale. Încerc să le deosebesc pe fetele de la marketing de fetele de la HR. Mi-e milă de cei care s-au ghiftuit prea tare şi şi-au permis cîte o bere, acum li se închid ochii, i-a cuprins moleşeala, nu vor mai fi eficienţi în a doua parte a programului de lucru. Pentru aceşti oameni, restaurantul nu e altceva decît o prelungire a
-ului, dar să-i prinzi într-o seară de vineri, la tradiţionala „ieşire“ unde toată lumea vrea să se ameţească cît mai repede şi să uite…
De curînd, într-una dintre primele seri calde ale acestui an, m-am nimerit pe o terasă de hipsteri. De fapt, habar n-am dacă era „de hipsteri“, pentru că mi-e neclar cine sînt la noi hipsterii, doar aşa mi-am imaginat, pentru că aveau beri care nu erau
, cum ar fi Suceava sau Nemţeana. Locul e colorat şi reconfortant. Curînd s-a umplut de tineri între 20 şi 30 de ani care îşi parcau bicicletele la intrare şi am ascultat cele mai aiuritoare conversaţii din ultima vreme. Unele parcă erau de pe alte planete sau cel puţin nu aveau nimic pămîntean şi mi-am amintit de replica din Obor cu „nu sîntem singuri în galaxie“. La acea terasă n-am auzit cuvîntul „bani“ (pe care îl aud de cel puţin o sută de ori pe stradă, zilnic, dar şi în restaurantele cu meniu fix de care pomeneam) sau altele precum „credit“, „rată“, „shopping“, „deadline“ (deşi am auzit de mai multe ori cuvîntul „proiect“), n-am auzit pe nimeni bîrfind un amic, o colegă, cum se face de obicei „la bere“, nici clasicele discuţii vag deocheate despre sex, n-am auzit nici o înjurătură, aşa, „de control“. Copiii ăştia erau cumva puri, însă într-un sens care mi-a scăpat. Aveau filozofii despre lume şi viaţă, dar din zone de nişă, greu accesibile pentru muritorii de rînd. De pildă, o fată îi povestea unui băiat despre meditaţie, apoi despre copilul interior şi „senzaţia de cădere“. Am crezut că vrea să-l vrăjească (am mai folosit şi eu tertipuri din astea), însă curînd mi-am dat seama că nu avea nici o treabă cu el, căci a apărut un al doilea băiat care a ascultat-o pe fată la fel de fascinat ca primul. La o altă masă se discuta la un mod foarte serios despre îngeri, despre limite personale şi neputinţa de a zbura. Interesant, nimic de zis, însă n-a trecut mult pînă să-mi dau seama de un factor comun al conversaţiilor din jur care mă neliniştea: o doză destul de mare de egocentrism, centrarea pe propriul „eu“ şi pe dezoltarea personală. Parcă asistam la o terapie de grup. Se străduiau atît de mult să empatizeze unii cu alţii, încît anulau orice formă de empatie.
Şi uite-aşa ies eu de acasă cu gîndurile mele şi mă întorc încărcată de gîndurile altora. Şi mă bucur că nevoia unei comunicări reale, faţă în faţă, la o masă, încă mai există.
