Artificii în jungla urbană, miercuri la prînz

Publicat în Dilema Veche nr. 582 din 9-15 aprilie 2015
Artificii în jungla urbană, miercuri la prînz jpeg

Mă pregătesc de cu seară pentru

, cu sîrgul şi disciplina unui elev conştiincios: îmi verific actele de trei ori, în sacoşă adaug o banană şi un pachet de biscuiţi. Iau şi o carte, alegerea e grea. Mă decid. Ziua începe devreme. Am învăţat deja

şi o practic cu fiecare ocazie, cu sîrg. Spre mîndria mamei, îmi exersez răbdarea, dar traficul şi timpul ăsta lichid şi moleşitor îi testează limitele. 

Dimineaţa începe cu o oră şi jumătate de autobuz, în timp ce Google Maps calculase doar 31 de minute. În centrul vechi, clădirile scunde sînt acoperite de reclamele măreţe la saloane de frumuseţe, maşini noi şi mari, şi o tanti blondă, cu părul ars de placă, între şapte căţei de rasă mică, cu fundiţe şi pantofi. Se laudă printr-un afiş că îngrijeşte animale. Sîntem toţi la locul nostru deci. Ajung la Poliţia Federală şi nu mă mir că e deja plină ochi. Îmi etalez pantalonii lungi cu mîndrie. Am cu ce, dar ştiu şi la ce să mă aştept. Lunga aşteptare abia începe. Un cuplu de francezi la vreo 20 de ani stau întinşi pe jos alături de un rucsac, cu papuci de plajă, un prosop şi un La Roche Posay. Sub ochi au adunat oboseala unei seri cu mult Skol, pe spate soarele din apropierea ecuatorului, iar gura amărîtă îi dă de gol. Bănuiesc că experienţa exotică i-a costat niscaiva foi importante. O tanti cu părul alb şi ochelari albaştri rotunzi împarte ja-uri în stînga şi în dreapta. Se uită uimită la poveştile din jurul ei ca la un film. Alături alţi nemţi, la rînd, iar în capătul băncii o tînără cu ten măsliniu, bluză de mătase şi un telefon mai mare decît faţa ei (am măsurat acoperindu-mi un ochi). E genul de femeie magnetică de la care orice bărbat, femeie sau copil nu îşi poate îndepărta privirea. Îi priveşte protector şi le promite că mai durează puţin. Glumeşte, desigur. O altă femeie din spate, să fi avut 70 de ani, pleacă cu zarvă. Oasele bătrîne îi sînt îmbrăcate în dantelă, iar din mîini îi curge aur la prima oră a dimineţii. Face gesturi largi, colectează priviri. În mintea ei, de admiraţie. Îi văd faţa: macabră. O bătrînă cu faţă de copil. Şi mă conving instantaneu de faptul că chirurgia estetică creează monştri care se cred îngeri. Bisturiul lucrează mai mult în interior decît la suprafaţă. 

Îmi vine rîndul cînd aud un Lu... ta. După prima sală de aşteptare trec la a doua, în care ne aflăm noi, finaliştii la concursul de răbdare şi birocraţie. Trec cu brio şi de proba aceasta. E aproape 11 deja şi mă rog să nu se facă 12, cînd pauza de prînz mă va ţine în soare pentru cîteva ore. Un nene calm decupează poze. Trei, mici, cu migală. Mă întreb dacă mă aflu la ghişeul potrivit. După a treia poză, începe să adune cu aceeaşi răbdare aplicată marginile. „Din Romania? Pe unde e Romania asta?“ Încerc să ghicesc cum aş putea face aşteptarea mai plăcută. Nu am timp. O colegă îi intră în cîmpul vizual, iar el strigă după ea. „Ai auzit ca Sylvio a fost atacat azi? În Aldeota, da…“ Azi i-a venit rîndul lui Sylvio, iar colegii sînt toţi cu gîndul la el. „Violentă Fortaleza asta, nu?“, îi spun după ce colega pleacă. „Dar ce, ţara dumitale nu-i?“, mi-o taie el scurt. „Păi, parcă nu chiar aşa…“ Mă gîndesc că n-am văzut niciodată oamenii în Obor cu pistolul la brîu, cum îi văd în unele dintre pieţele de aici. Şi brusc îmi pică privirea pe un afiş din spatele lui, care spune, într-o portugheză de lemn spinos, că imigranţii nu au dreptul să comenteze cu privire la legile statului în care se află, nu au decît să le respecte cu stricteţe şi, în caz contrar, să le suporte consecinţele. „E… e violenţă peste tot“, închei vag. „Na, sărăcie e peste tot prin lume… nu?“ Vede în actele mele… Conjunto Palmeiras. „Şi dumneata ai fost atacată?“ „Nu, nu încă. Sînt la coadă. Nu e Brazilia ţara cozilor?“ Moşul rîde. L-am cîştigat cu fraza asta. „Sînt pregătită însă, îmi aştept rîndul“, îi spun. „Păi, bine faci… mai ales acolo, în Conjunto Palmeiras.“ Îl întreb dacă a fost vreodată acolo. E cartierul cel mai aproape de interiorul ţării, de unde sînt cu toţii. Migraţia internă în nord-estul Braziliei a fost o mişcare extremă în anii ’70. Soarele nemilos şi ploaia care a uitat să mai vină au omorît animale şi oameni, iar pe cei mai curajoşi i-a adus la oraş. Mai toţi brazilienii din Fortaleza pe care i-am cunoscut spun că sînt „din interior“, iar cei mai fuduli adaugă „eu acolo doar m-am născut“ şi prin asta parcă ar spune „nu-s ţăran, îs orăşean de Fortaleza, de la mare“. 

Omul de la ghişeu îmi mai povesteşte cum în anii ’70, cînd a venit el din interior, era linişte şi pace în oraş. Mergea cu iubita, braţ la braţ, o noapte întreagă. Azi îi e frică şi cu maşina. Altă colegă vine speriată la masă. „Deci cum s-a întîmplat, e adevărat?“ Aldeota e unul dintre cartierele cu blocuri de zeci de etaje, cu gărzi de securitate, garduri lungi din beton care umbresc străzi înguste şi căptuşite cu camere şi fire electrice. Ţi-e teamă numai cînd le priveşti. Cînd agenţii de pază lipseau, „au blocat strada cu o maşină, a ieşit unul cu pistolul, i l-a pus la tîmplă şi i-a spus să plece“. Am aflat din experienţa altor prieteni din astfel de cartiere că asta e metoda de atac cea mai la modă: două maşini blochează strada pe care ieşi, îţi cer maşina, toţi banii şi telefonul. Pentru cei mai neatenţi, precum amicul meu Fernando, există şi variante mai extreme: cu copilul în maşină între doi oameni mari faci absolut tot ceea ce ţi se comandă. N-ai nevoie să vezi pistol sau lamă de cuţit. 

Îl întreb cum îşi explică el schimbarea asta radicală în 40 ani de ani. „Inegalitatea?“ „Ce inegalitate?… Sînt oamenii din interior care speră la o viaţă mai bună şi vin la oraş cu speranţe mari. Cînd colo, aici nu-i loc pentru ei… Nu-i de muncă, iar statul îi lasă pe drumuri.“ Mă bucur în sinea mea că nu aminteşte de droguri. Drogurile ajung să fie adesea o explicaţie pentru violenţa urbană şi închid ca un capac orice discuţie despre probleme mai adînci precum corupţia sau inegalitatea. 

Mă gîndesc la cît e de injust că săracii sînt consideraţi vinovaţii, cauza şi rezultatul unui sistem lacom. E ridicol cum ne e frică de un băiat cu pistol care – deşi cel mai probabil nu va apăsa pe trăgaci – ne fură 5 dolari şi un telefon şi, în cel mai rău caz, dă peste cap o zi sau o săptămînă. Nu ne e frică de politicienii care fură de generaţii şi dau peste cap familii decade de-a rîndul. Nu ne e frică nici de poliţia coruptă care menţine grupurile de traficanţi la locul lor şi în funcţiune şi se îngrijeşte ca la alegeri să fie ales cine trebuie. De cîte ori ne-a fost frică de un domn alb, la cravată, într-o maşină luxoasă? 

Ziua s-a încheiat, iar acum, cînd scriu, încep să se audă pocnituri afară, în depărtare. Nu mă mai uit ca în primele seri după artificii şi nu-mi mai e ciudă că blocurile înalte le ascund. Nu sînt artificii. Nici azi la prînz, în ultimul autobuz, n-au fost. Era ora prînzului şi mă bucuram că am scăpat uşor – doar juma’ de zi de aşteptare. Nu-mi mai păsa de căldură şi de faptul că autobuzul încremenise în asfalt, blocat de alte zece maşini în faţă. Am auzit un şir de pocnituri care m-au trezit din reveriile mele urbane. De data asta n-am mai avut un nod în gît. Zgomotul era de aproape, probabil de la cîţiva metri depărtare de autobuz. În căldura tropicală a celor 35 de grade, pieptul mi-a îngheţat cu totul. Şirul de bubuituri s-a oprit. M-am uitat în jur, nimeni nu reacţiona. Sînt iarăşi paranoică? Autobuzul s-a urnit cîţiva metri. Un alt şir, mai clar, mai de aproape. O pauză scurtă în care m-am rugat la toţi zeii ca maşina aia să se mişte naibii pe stradă. O bubuitură puternică. A pornit. Un copil a început să plîngă, undeva afară, în urmă. O femeie neagră, lîngă mine, mi-a confirmat că nu, nu sufăr încă de paranoia:

Nu, clar nu erau artificii. Şi nici acum, cînd scriu, nu-s artificii afară. 

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog şi face o cercetare de teren în Brazilia. Textul face parte dintr-o serie de articole în care autoarea îşi povesteşte experienţele din această ţară. 

Foto: L. Ribeiro

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.